Omul din sfînt, sfîntul din om

Am revăzut, cu aceeași încîntare ca prima oară, filmul din 2010 (premiat cu Palme d’Or și César) al lui Xavier Beauvois – Des hommes et des dieux / Despre oameni și zei. Forța peliculei vine, în primul rînd, din faptele reale pe care se bazează și pe care le reactualizează cu multă autenticitate. E vorba despre un episod dramatic, derulat în Algeria în 1996, pe fondul crizei guvernamentale locale și al ascensiunii mișcărilor teroriste de tip islamic. Șapte (din nouă) călugări francezi, slujitori în Mănăstirea Atlas – cisterciană prin natura ei (ordin monahal catolic cu venerație pentru Sfîntul Benedict) – au fost atunci răpiți și, ulterior, executați de trupele liderului musulman Ali Fayattia. Frații în cauză locuiau, de multă vreme, în spațiul algerian, integrîndu-se perfect în comunitatea băștinașă din jurul așezămîntului lor, în ciuda specificităților religioase. Algerienii conviețuiesc armonios cu benignii părinți, beneficiind chiar de serviciile medicale, de calitate, pe care aceștia le oferă. Fratele Luc (Michael Lonsdale) are un cabinet în mănăstire, unde sute de localnici află ușurare în diverse afecțiuni. Starețul Christian (Lambert Wilson) se dovedește un bun administrator, găsind punți de comunicare cu musulmanii. Interacțiunile celor două grupuri sînt, prin urmare, cît se poate de amicale. În acest decor mai degrabă paradiziac pătrund însă vești tulburătoare. 

Guvernul corupt își pierde, treptat, credibilitatea în fața populației, iar fundamentaliștii islamici devin tot mai amenințători în țară. Se vorbește despre fete tinere ucise cu impunitate în plină stradă, pentru simplul motiv de a nu fi purtat vălul tradițional. Lumea este îngrijorată și confuză. Filmul studiază amănunțit încordarea din obștea monahală, în așteptarea patetică a unui deznodămînt tragic. Avem toate datele (de la doi supraviețuitori) să credem că lucrurile au stat așa și că frămîntările fraților s-au desfășurat întocmai. Întrunindu-se seara la sfat, ei nu știu exact ce să facă. Frica (legitimă) îi îndeamnă să plece înapoi în Franța, dar, judecînd faptele la rece, fiecare realizează că nu (mai) are la ce să se întoarcă. Viața lor e aici, în Algeria, sensul ființării capătă, pentru ei, materialitate numai în Mănăstirea Atlas. Detaliul mi se pare foarte interesant. Nu sesizăm nici o urmă de histrionism, de ipocrizie ori de fanatism în aceste declarații. Nimeni nu vrea martirajul (monahii spun frecvent că nu doresc să moară, că nu au venit la călugărie pentru a fi uciși). Toți sînt oameni, nu sfinți (cel puțin, nu încă). Au slăbiciuni.

Dilema morală și psihologică a călugărilor reprezintă punctul forte al filmului. Contextul îi obligă pe cei nouă să aleagă varianta eroică (de a sta și a-și înfrunta destinul), deși nici unul nu are profil de erou (toți ar prefera să existe o altă cale). Titlul peliculei – o aluzie la Psalmul 82 (6-7) – pune accentul, inteligent, pe dualitatea creștină inerentă: umanitate vs.sfințenie. Pînă în pragul sfințeniei, omul arată doar credință și voință. Ce se întîmplă dincolo de acest hotar este o chestiune de transcendent. Nu diferită ne apare situația din mica obște a Atlas-ului. Cu toate că ei aleg, cu bună știință, martirajul, în particular, fiecare dintre frați e apăsat de imense încordări emoționale. Probabil că ei și-ar dori ca sumbra expectativă să se sfîrșească într-un alt mod. Nervii tuturor sînt întinși la maximum. Slujbele se țin sub presiune, monahii tresar cînd aud zborurile de patrulare ale armatei. Într-o scenă memorabilă, toți se îmbrățișează înfiorați de trecerea unui elicopter militar pe deasupra mănăstirii. Continuă să-și cînte imnurile de slavă, sperînd, probabil, că atunci și acolo se va petrece inevitabilul sfîrșit. Dincolo de spaima firească, „contextul” ar fi ideal: părinții se află în rugăciune, sînt împreună în biserică, poartă hainele de sărbătoare și, mai presus de orice, experimentează o caldă, intensă solidaritate, o emoție puternică, irepresibilă, ce i-ar putea trece, glorios, peste slăbiciunea fricii. Tabloul pare decupat din povestea unui martiriu perfect, dar, spre surprinderea noastră, nimic nu se întîmplă acum. 

Mult mai tîrziu, în cel mai neașteptat moment cu putință, în miezul unei nopți friguroase, un pîlc de teroriști pătrunde în mănăstire și îi ridică pe călugări așa cum se găseau: ciufuliți, buimăciți de somn, în indispensabili, complet lipsiți de demnitate (în plus, cel mai bătrîn dintre ei, Amédée – jucat excelent de Jacques Herlin –, răspunde primului impuls de conservare și se ascunde, îngrozit, sub pat, unde, în viteză, fundamentaliștii omit să-l caute). În aceste condiții umilitoare, cei șapte monahi se duc, amețiți, spre marele gest sacrificial. Nu putem extrage decît o singură învățătură de aici: nici un destin de sfințenie nu poate să înceapă pînă cînd destinul umanității sordide nu își va fi epuizat și ultima doză de cinism...

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.