Traumele copilăriei: Moș Gorilă (I)

Lumea progresistă de azi are o marotă. Copilăria și adolescența sînt, invariabil, etapele unor mari traume emoționale (produse, desigur, de adulții lipsiți de empatie din jurul junelui în formare), ce vor influența negativ comportamentul maturului din viitor. Se susține această ipoteză mult prea stăruitor pentru a nu intra la idei. Ca atare, am început să mă autopsihanalizez (nu merg la specialiști de teama unor revelații devastatoare pentru individul fragil, de 55 de ani, care am devenit, tîrîș-grăpiș, după două decenii și ceva de ceaușism și vreo trei și un pic de tranziție). Credeți-mă sau nu, prin intermediul unor curajoase imersii mnemotehnice, am descoperit, în adîncul psihicului meu, lucruri absolut uluitoare, pe care îndrăznesc să le expun aici, să le exorcizez mai precis, de-a lungul mai multor săptămîni, în speranța că voi fi de ajutor și altor inși vulnerabili din promoția mea.

Deși ne aflăm (încă) în canicula verii, primul episod care mă bîntuie, în coborîrea mea în Maelström, e legat de o zi la grădiniță în preajma unui Crăciun de la începutul anilor ’70. În preajma unei vacanțe de iarnă ar fi mai corect să spun, întrucît pe atunci, Nașterea Mîntuitorului nu se serba oficial. Nici măcar Moș Crăciun nu era Moș Crăciun, ci Moș Gerilă. În dimineața respectivă, de decembrie, cenușie, umedă și friguroasă, am fost strînși toți copiii (caravasăzică cele trei grupe existente – mică, mijlocie și mare) în încăperea centrală a clădirii unde funcționa instituția de educație preșcolară, una cu ștaif altfel (eram coleg, de pildă, între alți bravi ieșeni de care urma să se audă după 1990, cu Mihai-Răzvan Ungureanu, viitorul prim-ministru al României). Vorbim despre o casă veche, boierească, rechiziționată de comuniști și transformată, iată, în Grădi, cum se zice astăzi.

Detaliul este important pentru a se putea vizualiza clar cadrul. Încăperea centrală, unde fuseserăm adunați, constituise odinioară, cu siguranță, salonul pentru oaspeții proprietarilor aristocrați ai conacului. Pentru a fi cuminți și ușor controlabili, am fost așezați aici în genunchi (mă rog, treptat, poziția ajungea să fie a șezutului „turcește”), în tăcere mormîntală, cu ochii ațintiți spre „verandă”. „Veranda” (așa o numeam, la sugestia Doamnelor) reprezenta vestibulul fostei locuințe. Cei care amenajaseră grădinița separaseră incinta în chestiune de încăperea principală printr-o (a doua) intrare din tablă și sticlă. Acolo, pe „verandă”, ne schimbam noi, la sosire, în fiecare dimineață, încălțările „de stradă” cu cele „de școală”, „cipicele” croșetate de bunici ori „balerinii” celebri de la Romarta. Tot în acel spațiu destul de îngust se afla și toaleta principală a clădirii, numită pudic – tot la recomandarea Doamnelor – „cabină”. Cînd te apucau trepidațiile buclucașe ale vezicii, te scuzai politicos și alergai iute-iute „la cabină”.

„Copii”, a spus cu glas solemn buna noastră doamnă educatoare Crăiescu, după ce am fost îngenunchiați în tăcere, „cum știți, curînd intrăm în noul an și, conform tradiției, Moș Gerilă nu v-a uitat. Ne vizitează chiar acum. Are cîte un dar pentru fiecare dintre voi. Veți recita poeziile pe care le-am pregătit împreună și veți fi cuminciori și tăcuți ca niște statui, ca să nu primiți, în loc de cadouaș, un bețișor… Da? Ne-am înțeles?” N-am apucat să strigăm, în cor, „Daaa!”, pentru că am și zărit, în verandă, o umbră ciudată, masivă și șovăitoare, care s-a ițit la intrarea din tablă, prevăzută cu fereastră, pentru aproximativ două secunde. A dispărut subit, cu un zgomot sinistru, de sac cu cartofi aruncat într-o remorcă ruginită. Cele trei Doamne au sărit ca arse, strigînd una către cealaltă: „Vai, vai!”, „A căzut!”, „Repede, repede. Au ieșit, în trombă, în vestibul și, aplecîndu-se, au cules ceva de pe jos. La fel de șovăitoare, umbra a reapărut fantomatic și s-a prelins apoi în direcția „cabinei”.

Doamnele au revenit, surîzînd destul de crispat: „Of, dulapurile astea cu ghete! Sînt prea pline și cad”. A urmat o lungă, istovitoare, liniște. Eram muți de emoție și de teamă… Cînd ne-am fi așteptat mai puțin, s-au auzit niște zgomote infernale din vestibul. Cineva bătea nebunește, cu o rangă am avut senzația (s-a clarificat totuși, mai tîrziu, că era vorba despre un toaig gros), în tabla ușii de trecere dinspre verandă către încăperea de oaspeți, unde noi așteptam paralizați. Stupoare! Geamurile subțiri, prinse superficial în șanțurile ușilor metalice, au cedat. Unul cîte unul au căzut, cu sunete asurzitoare, făcîndu-se țăndări. Ușa s-a deschis violent și a intrat un personaj tulburător, îmbrăcat în palton maro (umflat parcă, pe interior, cu aer de la o pompă), purtînd un fes verde pe cap, o mască de plastic pe față (cu chip de lup), pe care o știam de la librăriile din cartier, și o barbă lungă, în valuri, ce ai fi jurat că era vata dintr-un pachet mare, așa cum avea toată lumea acasă, la baie. Ori, în fine, „la cabină”.

(va urma)

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.