O rugăciune la Bicaz
Într-o vară a anilor ’70, pionier (de şcoală primară) fiind, am plecat în vacanţă cu părinţii mei şi cu o familie prietenă. Făceam acest lucru anual şi e oarecum surprinzător că mi-a rămas acel august atît de puternic întipărit în memorie. Motivaţia se leagă, probabil, de revelaţia infantilă (trauma?) prilejuită de respectiva experienţă. Chiar în prima seară a sejurului nostru montan (la Bicaz), tatăl meu şi fostul lui coleg de facultate (capul celeilalte familii de drumeţi) hotărîră o ieşire, alături de mame, la ceea ce au numit „o oră” de vizitare a barajului şi de retrăire, pesemne narativă, a intervalului lor studenţesc. Zis şi făcut. În mod straniu însă, „ora” de admiraţie a entuziasmului comunist (infiltrat în pereţii terifianţi ai construcţiei) se dilată monstruos, căpătînd, cel puţin în mintea mea şcolară, dimensiuni seculare. Fusesem nevoit să accept compania unui băieţel cepeleag şi ochelarist (mai mic cu un an decît mine) cu care dezvăluiam, pe măsura trecerii timpului, foarte rare şi inconsistente afinităţi. Reţin că deja citise Românii supt Mihai Voevod Viteazul (de care eu, jenat, nici măcar nu auzisem!) şi încerca să localizeze semne de bătălii „răzeşeşti” prin noroiul pădurilor potociene.
Într-un interval relativ scurt, am ajuns la disperare. Mi se părea că părinţii, în diabolică şi mutuală conspiraţie, ne abandonaseră, decizînd, poate, să fugă din ţară şi să înceapă o nouă viaţă, sub noi identităţi şi cu noi progenituri. Privindu-l pe cepeleag, înţelegeam perfect o astfel de opţiune, dar nu pricepeam în ruptul capului ce îi apucase pe ai mei. Îmi făcuseră mereu impresia unor părinţi grijulii. Şi dacă, totuşi, în reprezentările lor intime, nu eram – eu însumi – decît un întristător cepeleag (ochelari nu purtam, dar, asaltat de demonii anxietății, devenisem nesigur şi m-am pipăit de vreo două ori pe nas)? Dacă, în realitate, mă detestau pentru că nu citisem Românii supt Mihai Voevod Viteazul şi concluzionaseră că, față de un asemenea copil ignorant, orice catastrofă este acceptabilă, chiar şi sinuciderea, prin planare, de pe barajul Bicaz? Această ultimă deducție mă lovi ca un trăsnet, prin conotațiile ei oribile. Dumnezeule, de aceea nu se întorceau părinţii! Păţiseră ceva. Un accident, o crimă, un jaf, o amnezie galopantă, un şoc psihic, un lucru, neîndoios, apocaliptic.
Lacrimile îmi umplură cu violenţă ochii. Picioarele mi se înmuiaseră, iar mîinile îmi erau reci ca gheaţa. M-am retras după un copac, profitînd de faptul că atenţia companionului fusese complet absorbită de un fragment de fecală cabalină, pe care îl bănuia tutun mestecat de un oştean moldovean. Am ridicat ochii umezi către un crîmpei de cer, decupat de vîrfurile brazilor milenari şi am zis, în şoaptă, cu glas tremurat: „Te rog, Doamne, fă să se întoarcă părinţii mei cu bine la mine! Dacă mă ajuţi, sînt de acord să mor eu, bătut de golani, noaptea, între blocuri” (nu trebuie să surîdeţi la modelul sacrificial pe care îl ofeream la schimb – în anii ’70, angoasa colectivă cea mai mare, legată de criminalitate, era chiar aceasta, să fii bătut de golani, noaptea, între blocuri). Apoi, după un moment de ezitare, am adăugat: „Cînd voi fi de optzeci şi cinci sau nouăzeci de ani...”. Tîlcul povestirii traumatice stă, aş spune eu acum, la aproape o jumătate de secol de la eveniment, tocmai în bizara rugăciune de mai sus. Nu conotaţia ei perversă, de „fentare” a lui Dumnezeu, mă uimeşte, ci altceva.
Vorbind însă despre „fentarea” lui Dumnezeu, nu mă pot abține de la o digresiune anecdotică. Un cioban trece un pod şubred, peste o prăpastie, la vreme de furtună. Podul scîrţîie din toate încheieturile. Oierul, speriat, începe să se roage: „Doamne, ajută-mă să trec! Am să aprind o lumînare la altar!”. Furtuna, mai grozavă, podul, mai scîrţîitor. Omul, îngrozit: „Te implor, Doamne! Am să postesc şi am să merg mereu la biserică!”. Podul pîrîie îngrozitor. Ciobanul, verde la faţă, cade în genunchi şi strigă: „Doamne, ajută-mă, că jumătate din averea mea o dau săracilor!”. Se opreşte furtuna, trece insul în partea cealaltă, se şterge de sudoarea rece de pe frunte, îşi face cruce şi zice: „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că mare milostivire ai făcut!… Acum, în privinţa ultimei chestii, nădăjduiesc că n-ai luat-o chiar în serios…”.
Ca atare, nu faptul că încercam să-l păcălesc pe Dumnezeu mă surprinde, ci dorinţa mea viscerală (ce trecea, iată, şi peste spaima de a fi rămas orfan) să trăiesc prostește, un eon întreg, dacă se putea. Codrinel, pionierul, spera nu numai să supraviețuiască, ci să supraviețuiască cu orice preț. „Negocia” cu Dumnezeu ca un afacerist vorace, fără scrupule… În seara epifanic-traumatică, m-am dovedit ridicol în temerile mele. Părinţii au revenit și ne-au apostrofat „că doar cu balegă de cai mai lipsea să ne jucăm”. De bucuria revederii am tăcut mîlc, fără a-mi clama inocența. Mai mult, la întoarcerea acasă, am citit, spăsit, Românii supt Mihai Voevod Viteazul.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
