Echilibristică metafizică
O viață fără înfrîngeri este, desigur, imposibilă. Dacă ea ar fi totuși posibilă, ar deveni, să admitem, absurdă. Cum să te imaginezi, din perspectivă umană, mergînd neabătut dintr-un triumf în altul? Inevitabil, totul în jurul tău ar fi atins de plictis, dezgust, inutilitate și chiar de o anumită imbecilitate – o imbecilitate sufletească așa-zicînd. E ca și cum ai rămîne „virgin” psihic vreme de o lungă și ternă existență. Înfrîngerile au de aceea, în intervalul nostru biografic, rol igienic, pedagogic și moral, astfel încît, uneori, cum bine s-a spus, din ele înveți mai mult decît din victoriile repetate. Sînt însă aici tulburat de o mică nuanță semantică, pe care vreau să v-o împărtășesc. Dacă viața fără înfrîngeri pare într-adevăr de neimaginat, cum stă treaba cu viața ca înfrîngere? Poate fi ea posibilă? Se supune acest concept regulilor probabilității? După o oarecare chibzuință, voi răspunde, destul de sigur pe mine, că da. Viața, în integralitatea sa, asumată „ca înfrîngere”, e posibilă și, din numeroase puncte de vedere, este mai pernicioasă decît ipotetica viață „fără înfrîngeri”. Accept că un sceptic irecuperabil mi-ar putea replica acum caustic: „Ce vorbești, Franz? Păi, viața e înfrîngere prin însăși natura ei insurmontabilă! Nuanțările prepoziționale fără și ca nu-și au rostul, dovedindu-se penibile atît timp cît orice existență pămînteană reprezintă un șir mai lung sau mai scurt de capitulări preparatorii pentru marea capitulare, adică, neeufemistic exprimat, pentru moarte. De unde nevoia asta pentru disecții microscopice, pentru tăieri ale firului în patru?”.
Proiectată în absolutul ontologic, se înțelege, o asemenea viziune fatalistă nu are cum să fie contrazisă. (Deși mă întreb uneori dacă fataliștii nu sînt cumva cei mai optimiști dintre noi. În cartea lui adolescentină Pe culmile disperării, Cioran, în ciuda depresiei aparente sub imperiul căreia scrie furibund, se declară… liniștit. De ce s-ar agita/întrista iremediabil, spune el la un moment dat, cînd are la îndemînă soluția supremă pentru durerea existențială – sinuciderea? Observația nu este vorbă în vînt. Proiectîndu-și viața în cel mai nefast decor cu putință, fatalistul capătă o forța imensă de supraviețuire. Ce rău i se mai poate întîmpla, cînd el și-a prefigurat deja răul absolut și, ca atare, nu se mai simte amenințat de nimic? V-ați gîndit vreodată că misteriosul cioban mioritic s-ar pregăti, de fapt, în alegoria lui fatalistă de „acceptare” a morții, de confruntarea necruțătoare cu cei doi inamici? „Vizualizîndu-și” dispariția în termeni parabolic-mirifici, proiectîndu-și așadar „ocultarea – oricum de neocolit pînă la urmă – într-un tablou idilic, el capătă curajul nebun de a-și întîmpina și zdrobi adversarii, întrucît, iată, nimic dezastruos nu va păți, oricare ar fi deznodămîntul.) Eu vreau să rămîn însă în concretul ontologic și repet prin urmare că, dacă noțiunea vieții fără înfrîngeri se arată viciată de non-sens, cea a vieții ca înfrîngere dezvăluie o realitate crudă, ce are capacitatea să afecteze ireversibil atît indivizi, cît și colectivități.
În interiorul „existenței (în)frînte”, orice reper se dizolvă sui generis, obiectivele se diluează, dinamica ființării însăși pătrunde într-o nefericită disoluție. În cazul persoanelor, psihiatrii descriu medical disoluția în chestiune, legînd-o de alterarea patologică a celui mai puternic impuls omenesc – instinctul de autoconservare. În absența lui, insul ajunge, firesc, suicidar, căutîndu-și extincția ori provocîndu-și-o singur. În cazul unor grupuri de indivizi însă, problema se complică și, bănuiesc, nici măcar psihologii sociali nu ar reuși să o rezolve convingător pe noul palier de referință metodologică. Ce ar determina, în istorie, o întreagă comunitate, o întreagă națiune să intre într-un astfel de „colaps” mentalitar, asumîndu-și propria viață, propria existență, propria durată, ab initio, ca pe o înfrîngere? Ce enigmatic morb psiho-social poate infecta atît de grav o generație, retezîndu-i pofta de a trăi și nu doar de a viețui marginal și defazat? Ce „strică” plenar sufletul unui popor, îndemnîndu-l la stagnare, la retragere obosită din ciclurile istorice, la „leșin” in corpore? Cine și cum are capacitatea (diabolic-genială) de a îngenunchea o multitudine, neutralizîndu-i, ultimativ, identitatea? Nu am cum să răspund eu aici și acum, dar, în noul context mondial (unde părem a fi chemați să redefinim, radical, caracterele naționale), cred că se vor formula ipoteze de lucru pentru filozofii viitorului.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
