Despre „dinamicile” literare

În a doua jumătate a anilor ’90, revenit de la studii din America, dezvoltasem o oarecare inaderenţă la stereotipurile mentalitare româneşti – fie că acestea veneau din „cultura înaltă” ori din „cultura maselor”, aşa-zicînd. Mă iritau, în egală măsură, mirosurile de ştevie fiartă şi discursurile pompoase de la Academie. Mă deranjau maieurile soioase ale vecinilor care îşi reparau Daciile preistorice în faţa blocului şi, deopotrivă, abundenţa de poeţi pe metrul pătrat. În sfîrşit, mă scoteau din sărite manelele şi, totodată, coperţile (încă) nelaminate ale cărţilor tipărite de editurile autohtone (unele cotate deja ameţitor pe piaţa liberă). Nu trebuie să judecaţi însă prea aspru un astfel de snobism „temporar”. Readaptarea la civilizaţia-mamă (după o absenţă semnificativă din peisaj), cu precădere la subiecţii tineri, devine chiar mai dificilă decît adaptarea propriu-zisă la o cultură străină. Adevăratul „şoc cultural” îl trăieşte cel care se întoarce şi mai puţin cel care pleacă. Trauma autentică survine abia atunci cînd îţi revezi patria şi nu neapărat cînd o părăseşti. Cu atît mai mult cu cît, să recunoaştem, numele patriei este România.

Alături de miasmele de murături de putină, găurile din asfalt, cămăşile şi cravatele neasortate ale politicienilor, tembelismul stradal, uniformitatea (încă) alb-cenuşie a magazinelor şi linguşeala respingătoare a oamenilor obişnuiţi faţă de diverşii potentaţi ai zilei, mă enerva la culme felul în care se scria, la noi, critica literară. Descoperisem, în Statele Unite (lucrul fiind totuşi valabil pentru întreg spaţiul anglofon), un fenomen cultural interesant, pentru asumarea căruia intelectualitatea umanistă românească nu era atunci nici pe departe pregătită. În cele cîteva decenii de postmodernitate (mă rog, folosesc termenul doar pentru reperele sale cronologice), literatura de peste Ocean (şi nu numai) îşi perfecţionase într-o aşa măsură mecanismele estetice, încît gîndirea critică ajunsese la un anumit grad de autonomie în raport cu gîndirea artistică. Adică, mai simplu zis, criticul nu mai funcţiona ca o „anexă” a textului literar, depinzînd, în profesiunea lui, de paradigmele şi modulaţiile gîndirii estetice, ci ajunsese cumva independent.

Gîndirea critică trăia/trăieşte (şi în prezent) sui genris, stabilind ea însăşi pîrghiile de funcţionare a gîndirii artistice. Literatura anglofonă (şi nu numai), modernă şi postmodernă, a inversat de mult postùrile cu exegeza/teoria, devenind, din fenomenalitate dominantă, mai degrabă una dominată, pe parcursul proceselor culturale. Scriitorul creează, în SUA, într-un anumit orizont critic, încorporîndu-şi în creaţie anumite subtilităţi teoretice, tocmai pentru a intra pe palierul estetic configurat de „norma” exegetică. Criticul are acolo statut de coordonator de joc, dar nu pentru că dă „verdicte” asupra operei, ci pentru că elaborează direcţiile generale ale marii literaturi, pentru că modelează, mai mult sau mai puţin discret, profilul gîndirii artistice a timpului lui. De aceea, critica prioritară la americani e cea academică (de „jurnal universitar”, cum ar veni), iar nu cea publicistică, de „revistă” adică, aşa cum se întîmpla atunci la noi. Criticul român (important) a fost impresionistul (exegetul simţurilor/impresiilor, fără ideologie şi program), foiletonistul, publicistul, comentatorul de întîmpinare. După verdictele sale se dădeau în vînt atît autorii, cît şi editurile.

Starea de fapt în chestiune mă intriga, în anii ’90, întrucît îmi dădea senzaţia unui insurmontabil retard cultural. Mi se părea că, în România, gîndirea critică rămăsese doar o prelungire a gîndirii artistice (ca pe vremea lui Kogălniceanu) şi nu avea şanse prea mari să-şi schimbe vreodată condiţia. Apoi am înţeles un lucru esenţial. O situaţie de acest gen nu reprezintă exclusiv o problemă de progres ori regres istoric, ci mai curînd un aspect de dinamică a culturii unui popor. Noi ne regăseam, estetic, într-un asemenea model literar (preluat, probabil, pe filieră franceză) şi, ca atare, în el ne investeam atît inteligenţa, cît şi talentul (cu nimic mai prejos faţă de echivalentele lor anglofone, „mulate” însă pe un alt tipar hermeneutic). M-am plasat eu însumi în interiorul menţionatei „dinamici culturale”, acceptînd valabilitatea universală a proverbului care spune: When in Rome do as the Romans do / Cînd eşti la Roma, faci ce fac romanii... Astăzi însă, constat cu plăcere, a apărut o diversificare a metodelor critice în România. Ne (mai) „sincronizăm” și noi, se pare. Dinamica trecutului face loc unei noi dinamici analitice, mult mai sofisticate decît odinioară. Sînt și privilegii, cu siguranță, în faptul de a îmbătrîni.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.