Rațiune și simțire
Am recitit un text al domnului Andrei Pleşu (publicat în Dilema veche, nr. 262/2009, p. 3) pe marginea unui interviu televizat (vizionat la Berlin) cu filozoful german Peter Sloterdijk, profesor la Universitatea din Karlsruhe. Sînt măcar trei motive – observa intelectualul german – pentru care tema existenţei lui Dumnezeu nu poate fi pusă la îndoială, nici măcar în planul strict raţional, al cunoaşterii silogistice şi al logicii deterministe. Primul dintre ele îl reprezintă problema morţii. Comentează, succint, Andrei Pleşu afirmaţiile lui Sloterdijk: „Ea (moartea, n.m.) aduce, în conştiinţa fiecăruia, masivitatea unui absolut în acelaşi timp indeniabil şi inexplicabil. Evidenţă de necontestat şi de neocolit, dar, totodată, mister etanş”. Apoi, ar fi textele revelate, în speţă Biblia. Nu ai cum să nu recunoşti – oricît de încremenit ai fi în empirismul imediat şi rudimentar – dimensiunea sa supratemporală şi singulară. „Cartea cărţilor” nu poate fi comparată cu „operele mari” ale umanităţii, întrucît ea depăşeşte, prin realitatea şi materialitatea „epicului” său, simpla idee a grandiosului estetic. Spune Andrei Pleşu, rezumîndu-l pe filozoful german: „Oricît de formidabil e Shakespeare, el n-a reuşit să marcheze, nici în adînc, nici în amplitudine, viaţa unei comunităţi, aşa cum au făcut-o [...] Evangheliile [...]. Acestea nu sînt capodopere, ci evenimente. Evenimente creatoare de istorie, de reformă, de stil”. „Naraţiunea” lor trece din dimensiunea limitat-textuală în cea reală, istorică.
În sfîrşit, pe ultimul loc, dar, în esenţă, cel mai privilegiat, vine aşa-zisa structură a inteligenţei. Prin inteligenţă, noi ieşim ultimativ din noi înşine, părăsim „materialul” vizibil (şi înşelător), pentru a ne situa în transcendenţa invizibilă (deloc înşelătoare însă). Dezvăluim, altfel zis, apetenţă pentru un univers spiritual, care, deşi disimulat în lumea percepţiilor noastre brute, se dovedeşte mai consistent şi mai acaparator decît orice variantă de existenţă a materiei. Comentează Sloterdijk (tot prin medierea lui Andrei Pleşu): „Stă în firea minţii noastre să se raporteze constant la realităţi care o depăşesc. Putem concepe inteligenţe mai înalte decît a noastră, putem concepe deneconceputul, alteritatea totală, supra-raţionalitatea. Avem o înnăscută disponibilitate anagogică. Trăim, necontenit, cu subînţelesul unui nivel de existenţă şi de gîndire aflat deasupra nivelului propriu. Intelectul uman pare prefigurat pentru a se raporta la un intelect transcendent”. Mai mult, aş adăuga eu, structura simetrică (logică, raţională) a inteligenţei umane constituie o confirmare absolută a creaţiei divine. Evoluţionismul rămîne opac la frumuseţea – de artefact sublim – a inteligenţei, susţinînd că toată această măreţie a ordinii şi rigorii intelectului omenesc s-ar fi ivit, „accidental”, din haos. În fapt, însăşi identificarea individului ca entitate inteligentă devine argumentul absolut al creaţiei. Interviul lui Sloterdijk – descris de Andrei Pleşu – demonstrează că, prin onestitatea observaţiei, cunoaşterea lui Dumneazeu este posibilă şi la nivelul strict raţional.
Se demontează aici un mit care a făcut carieră în secolul XX, mitul naturii prezumtiv candide a creaţionistului. Spunea, cu ani în urmă, un distins genetician american că, la urma urmelor, creaţioniştii nu sînt decît nişte visători naivi, dispuşi încă să mai creadă în poveşti infantile, de tipul celor în care soarele şi luna sînt trase pe cer de cai înaripaţi, aidoma unor care de foc. În realitate, cunoaşterea teologică este una primordial raţională, a rigorii absolute. Însăşi ideea creaţiei ascunde, în interiorul său, un model esenţialmente raţional, articulat pe nevoia de armonie şi determinare a detaliilor. Creaţionismul leagă, subtil, aşa-zisele „coincidenţe” ale fiinţării într-un sistem al cauzalităţilor inexpugnabile (desigur, pentru cei care au răbdarea şi deschiderea să le parcurgă). Pe acest palier al cunoaşterii, fenomenele capătă sens, derulîndu-se după legile unei matematici (ontologice) superioare. Convingerea ultimă (şi legitimă) a creaţionismului e aceea că nimic logic şi cauzal nu poate ieşi din haos, adică din ilogic şi necauzal. Evoluţionismul, dimpotrivă, se focalizează pe „salturi” (inexplicabile) ale naturii, pe „rupturi” ale ordinii universale, pe „excepţii” multiple. Gîndirea evoluţionistă constituie un permanent exerciţiu de tolerare a „verigilor lipsă”. Universul se naşte, pentru savanţii darwinieni, din „accidente” ale materiei, viaţa irumpe din „supa primordială” printr-o „coincidenţă” stranie, inteligenţa vine dintr-o „nevoie”, iar maimuţa evoluează, subit, către umanitate, în urma unui „salt”. Nu-mi rămîne decît să mă arăt profund surprins că tocmai un intelectual al evoluţiei ironiza „carele de foc”, trase de caii înaripaţi ai văzduhului...
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
