Puțină genetică … literară
M-a fascinat mereu – la reprezentanții literaturii naturaliste și, în primul rînd, la Ėmile Zola – obsesia eredității. Atunci cînd – în școlile, ba chiar și în facultățile noastre de umanioare deseori – se vorbește despre naturalism, se insistă pe grotesc și pe înclinația autorilor din interiorul curentului de a hipertrofia monstruos detaliile unei realități (oricum) urîte. Fenomenele în cauză țin, neîndoios, de estetica naturalistă, dar ele constituie mai curînd efectele unui anumit tip de viziune, iar nu scopuri în sine. Scriitorul autentic naturalist se arată interesat cu adevărat de devenirea teratologică a unui personaj și nu neaparat de monstruozitatea lui per se. De cauzalitatea monstruozității așadar și nu de existența sa ca atare. Altfel spus, de determinarea degenerării, iar nu de degenerarea propriu-zisă. Chestiune de nuanță. Care ne sugerează totuși că un prozator precum Zola nu poate fi perceput drept un ins bîntuit de voluptăți sordide, ci, mai degrabă, drept un clinician, drept un savant preocupat de investigarea, pînă la infinitezimal, a naturii umane. Finalitatea aici nu o reprezintă tabloul sinistru al lumii, ci extragerea esenței unei realități mai tot timpul ascunse în dinamica vieții. Epicul naturalist se legitimează, prin urmare, în varianta lui de „diagnosticare” a existenței și mai puțin – oricît ar părea de paradoxal, judecînd după caracterul înalt descriptiv al mișcării – în aceea de „analiză” a ei (cu siguranță, păstrînd în minte obiecția că, ultimativ, și diagnosticele înseși pot fi interpretate, la rigoare, ca simple analize).
În consecință, aș observa că, nu întîmplător, teoreticienii folosesc un termen din medicină pentru a defini naturalismul. Este vorba despre „fișa clinică”. Din perspectiva lor, naturalismul rămîne, prioritar, „o poetică a fișei clinice”. Adică „o poetică” a anamnezei medicale – acea reconstrucție minuțioasă a trecutului patologic și, în egală măsură, a imaginii eredității pacientului, menită să stabilească motivele condiției sale prezente. Ereditatea joacă, în ecuația menționată, un rol hotărîtor. „Totul e înscris în gene!” ne comunică, din ce în ce mai insistent, pe baza unor cercetări avansate (practic incontestabile) geneticienii contemporani. Întreaga devenire a unui individ (care include un „pachet” extins de informații, de la potențialul, rezistența și gradul său de complexitate pînă la elementele biologice subtile, legate de posibila lui fericire ori, dimpotrivă, nefericire, de longevitate ori de moarte timpurie) a fost codificată în ADN, aidoma profețiilor străvechi, încrustate pe tăblițe de lut. O impresionantă realizare a științei actuale! Anticipată însă, după cum se vede și după cum se întîmplă îndeobște, de literatură. Pentru ideologii naturalismului, încă de la debutul secolului XX, eroul ficțional are statutul unui „pacient” aflat sub lupa „fișei clinice”, a „determinismului” ereditar. „Spune-mi de unde vii ca să-ți spun unde vei ajunge” ar putea fi principiul fundamental al naturalismului. „Gena” funcționează, în acest context, asemenea sorții implacabile din tragedia antică. Devine fatum malus, predestinare obtuză.
Dacă ai, ca personaj, o ereditate proastă, vei sfîrși prost, indiferent de realizările tale personale, de educația dobîndită, de bunele intenții, de circumstanțele biografice pozitive. Ereditatea nu poate fi schimbată, modificată. Este transcendentă. Moștenirea genetică are dimensiune sacră, e demiurgică. Pe palierul ei, orice negociere, orice variabilă, orice zonă gri, orice exercițiu de flexibilitate vor fi din start, cu desăvîrșire, excluse. „Proiecția” ereditară este, invariabil, unidirecțională. Extrapolînd, din nou, discuția în universul cotidian, deducem că, deopotrivă după standardele științifice și după cele literare, sîntem niște mașinării prevăzute cu „cheițe”, cu „arcuri” rudimentare, setate „să evolueze” conform regulilor imuabile ale unui „program” prestabilit. Dăm din mîini și din picioare, vorbim, trăim și visăm, iluzionîndu-ne, duios, că am fi stăpînii propriului nostru destin, că am ființa ca oameni liberi, cu autonomie decizională și integritate ontologică. În fapt, nu reușim decît să derulăm – cu oarece efort – un „traseu” configurat în prealabil de ereditate, de „istoria” deja „scrisă” în genele fiecăruia dintre noi, precum într-un chip informatic ultrarafinat. OK, veți comenta, și cu alegerile pe care le facem pe parcursul existențelor noastre cum rămîne? Ele nu contează deloc? Nu influențează cumva, în mod hotărîtor, traseul respectiv? Ba da, răspund. Influențează, dar numai atît cît, în loc să mergem la dreapta într-o intersecție, vom merge la stînga (sau viceversa), pentru a ajunge totuși, ulterior, fix la aceeași destinație predictibilă. Acolo ne așteaptă strămoșii cu zîmbete ghidușe și brațe larg deschise: „Ah, copii, iată-vă și pe voi! Ați venit finalmente! Luați loc, luați loc! Odihniți-vă! A fost greu, nu-i așa? Dar a meritat!”.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
