Beșleagă
O întîmplare destul de confuză, din şcoala primară, îmi revine cu insistenţă în memorie şi am hotărît, ca de obicei, să o exorcizez, povestind-o. Eram printr-a patra şi învăţam într-o clasă destul de bună, pentru standardele educaţionale ale epocii. Aveam un coleg excepţional, eminent, cu un nume de familie straniu: Beşleagă. Posesor eu însumi al unui apelativ familial singular, nu-mi permit, de regulă, să discut estetica onomastică românească, dar, în această situaţie, ştiu cu precizie, fusesem derutat de asocierea bizară a literelor, ce sugerau, la nivel strict acustic, ceva mai curînd peiorativ. Aflasem din dicţionar că beşleaga înseamnă, pe filiera împrumuturilor turceşti, un fel de căpetenie otomană, însă cuvîntul ca atare, prin simpla lui sonoritate, nu-mi impunea un respect deosebit. Nu era totuşi şi cazul băieţelului care-l purta şi, practic, din miezul acestui paradox începe istorioara mea şcolară. Beşleagă uimea cu ascuţimea precoce a minţii sale. Răspundea perfect înainte ca tovarăşa învăţătoare să-şi termine întrebarea, lua constant premiul întîi cu coroniţă şi nu putea fi concurat la şefia detaşamentului pionieresc. Dădea interviuri la radio de Ziua Copilului, exprima opinii de necontestat în materie de fotbal, astronautică, muzică și cel mai iubit fiu al poporului. Era mîndria şcolii şi părea setat pe asumarea unui viitor de aur, aşa cum auzisem – din cîntecelele lui Horia Moculescu – că ar trebui cu toţii să ne construim. Pentru mine cel puţin, Beşleagă avea destin de semizeu. Citisem în Legendele Olimpului că pruncii născuţi din zei şi muritori trăiseră pe pămînt cu secole în urmă şi nu vedeam de ce contextul mitologic nu s-ar fi putut repeta în făptura binecuvîntată a colegului meu de clasă.
La polul opus se afla o fată tristă, şi ea cu un nume ieşit din rînd – Gîdea. Dacă Beşleagă părea să priceapă tot, chiar şi gîndurile nerostite ale învăţătoarei, Gîdea se găsea într-o derută absolută, neînţelegînd nici cele mai elementare noţiuni şcolare (aterizase din greşeală în respectiva clasă şi acum mergea înainte în virtutea inerţiei). Gîdea mai era și neobişnuit de grasă, transmițînd impresia unei placidităţi insurmontabile. Se mişca greu şi adesea părea să aţipească în mijlocul orelor de matematică. Deşi tolerată de învăţătoare, colega noastră avea un duşman neîmblînzit în tînăra profesoară de engleză. Aceasta nu putea să-i suporte lipsa totală de compatibilitate cu limba Marelui Will şi o înţepa, de cîte ori avea ocazia, cu o malignitate pe care, în prezent, o consider inacceptabilă la un adult implicat în procesul educaţional. Întrebarea favorită a profesoarei pentru Gîdea era legată de momentul cînd intenţiona să slăbească. Gîdea răspundea pierit că ţine regim. „Cum ţii regim, dacă tu eşti, pe zi ce trece, tot mai grasă?”, continua necruţător profesoara, făcînd-o pe colega martirizată să-şi lase ochii în pămînt. Într-o zi, doamna de engleză a venit în clasă cu o mutră înnegurată, ce nu prevestea nimic bun. A scos-o din prima la tablă pe Gîdea, cu un mîrîit scurt. Bineînţeles, Gîdea nu reuşea să articuleze nici un sunet şi, oroare, nu-şi făcuse nici măcar tema. Stătea nemişcată, cu mîna moale, lipită de tablă, în sugestia unui gest de redactare, ce nu urma să fie finalizat vreodată. Hainele strîmte îi scoteau în relief, într-un mod nefericit, formele, invitînd parcă la asaltul profesoral final.
Cu privire înceţoşată şi vizibil blocată de neputinţă în faţa fatalităţii, profesoara nu a întîrziat să întrebe răguşit: „Cînd slăbeşti odată, fetiţo? Cînd ai de gînd să arăţi şi tu ca un copil normal? Nu, nu-mi spune că ţii regim! Cum ţii regim, dacă eşti tot mai mare? Hai, răspunde-mi măcar la asta! Cum se explică misterul?”. Tensiunea a devenit imensă. Gîdea înghiţi nervos de cîteva ori şi, pentru prima oară de cînd o cunoşteam, am avut senzaţia că se trezise din somn. Deschise gura să replice. Nu mă înşelam deloc, Gîdea era pe punctul să spună ceva. Cu toţii aşteptam marea descătuşare... Şi atunci s-a auzit un chiţcăit ironic, precum clinchetul izolat al unei lovituri de băţ pe ţambal: „De fapt, ea mănîncă multă mîncare de regim”. Era drăguţul de Beşleagă care, în postură de eminenţă cenuşie a clasei, trebuia să găsească o explicaţie. Gîdea a respirat adînc şi s-a prăbuşit subit în obișnuita-i letargie. Ultima umbră de mesaj pe care am mai putut să o citesc pe figura ei luminată pentru o clipă, înainte să fie cuprinsă din nou de prostraţie, a fost o mare supunere. Părea să accepte totul. Dacă zicea Beşleagă, aşa o fi fost. Mînca prea multă mîncare de regim. Ascendentul social şi intelectual al micului lider îşi spusese din nou cuvîntul. Criza s-a încheiat, iar noi am revenit la rutină, fără a şti vreodată ce a vrut eliberata – pentru o secundă – Gîdea să răspundă. Căpetenia, beșleaga, a vorbit, triumfător, pentru ea.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
