O constantă a umanității

Voi vorbi, vai, despre deșertăciune. Admit, noțiunea nu reprezintă cel mai optimist și fericit mod de a începe o discuție și, mai ales, o analiză. Totuși, termenul pare, în felul lui, inevitabil. Dacă vrei să te referi, fie și indirect, așa cum voi face eu imediat, la faimoasele cuvinte din cartea (biblică) a Ecleziastului, nu prea mai ai alte opțiuni. Respectivul verset, vă amintiți cu siguranță, este: „Iată deșertăciunea deșertăciunilor, toate sînt deșertăciune!” (Ecleziastul I.3). Nu la el însă m-am gîndit neapărat, ci la conotațiile sale, care au inspirat măcar două romane celebre din literatura engleză. Primul îi aparține lui John Bunyan, un scriitor puritan cu vocația alegoriilor religioase, fiind considerat de mulți istorici literari o adevărată piatră de temelie a genului epic în Marea Britanie. Se intitulează The Pilgrim’s Progress / Călătoria pelerinuluiși „ne educă” în spiritul neatașamentului față de valorile lumii materiale – nu doar efemere, ci și înșelătoare. Supuse carevasăzică deșertăciunii. Al doilea, mult mai subtil, e o operă victoriană, avîndu-l ca autor pe Willliam Makepeace Thackeray. Mă refer la Vanity Fair, tradus la noi, cît se poate de elocvent, drept Bîlciul deșertăciunilor. Evident, tot ideea de vanitas vanitatum, omnia vanitas constituie, și pentru Thackeray, nucleul parabolic al cărții, dar maniera în care scriitorul se raportează la acest principiu din Vechiul Testament te pune pe gînduri și, mărturisesc, de aici, din „metafizica” literară a lui Thackeray, mi-a venit în minte problema complicată, gravă, a „deșertăciunii”.

În text, „obiectivul” narativ se focalizează, predominant, pe un personaj feminin, Rebecca Sharp, care are toate atributele femeii europene de tip nou, specifice adică epocii (emancipate) a industrializării: frumoasă, educată, autonomă și ambițioasă. Ea urcă remarcabil pe scara socială, căsătorindu-se cu un aristocrat și intrînd, treptat, în cercurile engleze cele mai elitiste, în ciuda originilor sale modeste (este fiica unui pictor alcoolic, decedat timpuriu, în datorii, lovit de teribila maladie delirium tremens, și a unei dansatoare franceze – probabil o prostituată – care o părăsește, de altfel, încă din copilărie). Rebecca (Becky) nu se lasă copleșită de tribulații și arată, cum spuneam, un pragmatism demn de toată admirația. Pînă într-o zi însă, cînd roata istoriei se întoarce subit împotriva ei, de la un amănunt mai curînd stupid, dacă nu în totalitate absurd. Soțul (Rawdon Crawley) o suspectează de adulter și o repudiază vehement. Șocul destrămării cuplului devine, pentru Becky, atît de dur, încît nu-și mai regăsește ulterior calitățile de supraviețuitoare, ce o particularizaseră și o propulsaseră odinioară în interiorul sistemului. Sucombă, iar, în final, o descoperim, prin intermediul prietenei ei celei mai bune, Amelia Sedley, trăind, periferic, undeva în Belgia. A ajuns, vai, prostituată și alcoolică. Thackeray se dovedește un prozator naturalist avant la lettre, pedalînd pe cartea eredității fatale și a determinismului biologic. Becky, aidoma personajelor naturaliste de mai tîrziu, își asumă „fișa clinică” și se transformă, brutal, în propriii părinți.

Iată – nu-i așa – „deșertăciunea deșertăciunilor”. Neîndoios. Totuși, trebuie constatat că destinul „deșart” mic al Rebeccăi nu face decît să deschidă porțile unei alegorii a destinului „deșart” mare, derulat la scară istorică. De fapt, pe palierul lui, al destinului așa-zicînd „istoric”, ar fi de căutat miza romanului lui Thackeray, cea care îi și conferă complexitatea menționată mai sus. În fundalul epic, cititorul atent va identifica acest „destin mare” cu ușurință. Acțiunea se desfășoară în contextul bătăliei de la Waterloo, unde Napoleon va fi, se știe, aproape nesperat, înfrînt de armata engleză. Ne referim, prin urmare, la un timp eroic, în care viețile individuale se amestecă, rapid, în magma existenței mari, „istorice”. Deși nu-l vedem niciodată în carne și oase pe împăratul Franței, el este, în realitate, protagonistul volumului. Mai precis, destinul lui fluctuant (vanitas vanitatum ori, mai corect spus, fortuna labilis), simbolul prin excelență al deșertăciunii. Al deșertăciunii gigantice. Thackeray nu lasă loc pentru „dileme”. Evoluția rămîne o farsă. O farsă proastă pe care omul o joacă la nesfîrșit, cu fiecare generație nouă care intră pe scena istoriei. Lecțiile trecutului sînt pentru noi, întotdeauna, inutile. Nimeni nu învață nimic din experiențele înaintașilor și toți sfîrșesc prin a le repeta cu entuziasm. Istoriografia, cu momentele sale terifiante, nu ne înduplecă, iar literatura, cu pildele ei moralizatoare, de tipul celei din Vanity Fair, nu ne înmoaie. Trebuie să ne trăim viața, trebuie să ne parcurgem istoria, trebuie să facem greșelile noastre. Chiar dacă ele sînt, ironic, și greșelile celor care ne-au precedat. Spirala deșertăciunii e înscrisă în fibra umană de adîncime, în ADN. Cum am putea-o așadar ocoli?

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.