Codrin Liviu CUŢITARU

Defectele (auto)inventate de oamenii în cauză ajunseseră să fie percepute – tocmai prin inexistenţa lor de facto – drept „limita de atins”, vorba lui Gabriel Liiceanu într-o celebră carte.

Într-o dimineaţă, tot interogînd în dreapta şi în stînga, un noroc curat pescăresc dădu peste împricinaţi.

„Alias-urile astea pe care le dau eu oamenilor în agenda telefonică mă ajută să mă orientez mai bine.”

Am trecut printr-o multitudine de cabinete, străbătut de emoţii mai mari sau mai mici. Am ajuns şi la ORL – segment medical cu rol fundamental în păstrarea siguranţei rutiere.

Parcurgerea instrucţiunilor în limba română s-a dovedit o aventură culturală şi lingvistică demnă de toată analiza.

Există un repertoriu suficient de vast al temerilor, cu rădăcini adînci în istoria omenirii, devenit parte din fondul genetic al individului universal.

Propun un nou (mic) experiment – acela de a lua, la întîmplare, o misivă de-a autorului Năpastei şi de a observa cîteva dintre remarcile sale „particulare”, aşa-zicînd, asupra universului românesc pe care îl frecventa la sfîrşitul veacului al XIX-lea.

Autorul Scrisorii pierdute ridiculizează cîteva întruniri ale liberalilor republicani, precum şi obiectul „petiţiunilor” lor iritate.

Nu poţi pretinde că ai înţeles şi, în consecinţă, că stăpîneşti o realitate, dacă tu te dovedești primul care o prezintă ciuntit.

Am rămas cu ochii pironiţi pe un mesaj trimis de cineva cu numele Mafia Sicilia.

Ca fost director de școală doctorală și, mai ales, ca fost decan, am simțit nevoia să latru scurt și „administrativ”: „Au!”.

Era la începutul anilor ’60 şi abia atunci debuta prin urbe un obicei apusean, de a merge în oraş, la o cafea.

Un lucru de neimaginat s-a întîmplat la ultimele alegeri (ținute în pandemie). Nicu a candidat, furibund, la absolut toate funcţiile de conducere disponibile în procesul electoral.

Sîntem, în relaţia noastră cu Bau-Bau, victimele unor construcţii mentalitare sau ale unor instincte personale?

Omul de afaceri – numit (să spunem) Mirodon Protopopescu – introdusese, atît pe cartela nepotului, cît şi pe cea a lui „mam’are”, numărul său personal de mobil.

Este numele unui orăşel din sudul Arizonei, devenit popular după ce Hollywood-ul i-a dedicat o superproducţie cinematografică în 1993.

Sacrificiul cel mai elocvent rămîne dedicarea unor ani din viaţă pregătirii profesionale.

Succesul – mai ales în politică – depinde semnificativ de sonoritatea şi estetica numelui personajului înscris în competiţie.

Observase că nu trecea sărbătoare la care universitarii băștinași să nu scoată pe masă „tăriile”, indiferent de oră ori dispoziţie.

Ignoranța – cum să-i spun? – „istoriografică” a omului (tînărului?) postindustrial rămîne antologică.

Englezii au ridicat, de-a lungul istoriei, ideea de nobilitate a caracterului la rangul de autoritate juridică supremă în interiorul sistemului.

Nu întîmplarea în sine şochează în primul rînd, ci jocul ei, acel lanţ aparent absurd, plin de verigi ilogice, de „cauze” şi „efecte” ce duc, ultimativ, la stranietatea împrejurării miraculoase.

Din păcate, „amatorii” României actuale nu mai sînt doar „de literatură”, ci s-au „specializat”, dezvăluindu-se „polivalenţi” şi „interdisciplinari”.

„Şcoalele sînt mai mult fabrici de funcţionari, de salariaţi şi de avocaţi – o pletoră de semidocţi, fără caractere.“

Majordomul vechilor aristocraţi este, în esenţă, el însuşi un aristocrat.

Există o prejudecată critică, aceea că Lady Macbeth ar fi o mulier impotens (aici l-am citat pe Eugen Lovinescu), travestită, cum ar veni, în bărbat, capabilă adică de orori şi ambiţii ieşite din zona tipologiei tradiționale feminine.

Franţa duce, de decenii, o bătălie culturală împotriva englezei, încercînd chiar exercitarea unui control legislativ asupra intrării noţiunilor anglofone în limba naţională.

Diversele categorii ale societăţii se expuneau publicului în interiorul unei parade, pentru a consfinţi – pe viu – infrastructura ordinii sociale.

Darnton se ocupă de dosarele secrete ale elitei literare franceze de dinaintea Revoluţiei, alcătuite de un inspector de poliţie parizian pe parcursul a cinci ani, între 1748 şi 1753.

Nimeni nu-i respectă „timpul” propriu și toți îl suspectează, din start, de „nesupunere civică” .

Întregul folclor european pare bîntuit de o sexualitate frustă, violentă, colorată sangvinar şi canibalic, utilă mai curînd psihanaliştilor decît educatorilor.

La scurt timp după publicarea textului, criticul primeşte o scrisoare anonimă, aparent, de la un încasator ultragiat.

Dacă doreşti şi o medalie de aur, e nevoie desigur să adaugi un mic coeficient la preţul de ansamblu.

Cel de-al doilea „eu” îi cerea, politicos, primului „eu” să folosească toate cheltuielile de întreţinere a apartamentului (sediului) pe lista de deduceri impozitare, alcătuită de firmă.

Nu puteam să înregistrez, se pare, din motive de emotivitate, cerinţele exacte pentru desfăşurarea în bune condiţii a programului didactic, gafînd neverosimil la tot pasul.

În prima parte a anilor ’80, s-a întîmplat în România, la un moment dat, un lucru ciudat. Au apărut centre de vizionat filme occidentale care nu puteau intra, în mod normal, pe piaţa cinematografică socialistă.

Mi se părea că părinţii, în diabolică şi mutuală conspiraţie, ne abandonaseră, decizînd, poate, să fugă din ţară şi să înceapă o nouă viaţă, sub noi identităţi şi cu noi progenituri.

Copiii au fost dintotdeauna un izvor nesecat de obiceiuri şi credinţe obscure.

Colegul meu de la Română, Vlăbuț Flascaș, m-a sunat să-mi comunice vestea încetării din viață a profesorului de literatură comparată Frangulină Borcă.

A zis că trebuie să-mi explice ceva important, întrucît, date fiind condițiile, nu știa dacă și cînd o va mai putea face.

„Domnule decan”, mi-a spus el cu precipitare în glas, nelăsîndu-mi timp să precizez că nu mai sînt, de cîțiva ani, în funcția respectivă, „pe parcursul pandemiei, am dezvoltat o teorie științifică.”

Colegul meu de la Studii Canadiene, profesorul Senir Strepezir, m-a sunat să-mi spună că „aventurile” amicului nostru comun, Smărăndel Ricojeu, cu studenții băutori de acid boric și doritori de explicații legate de evaluarea lor cu nota 10 – „aventuri” pe care am avut lipsa de inspirație să le relatez aici nu demult – sînt o joacă de copii față de ce a pățit el la un examen recent.

„Bătrîne, mi-au făcut-o maimuțoii ingrați, dar nu mă las. Lupt pînă îi înving cu armele lor.”

Cei doi se luptaseră, în vremea pandemiei, pentru poziția de director de departament, iar Ghiocel Gader cîștigase iarăși, previzibil, în dauna lui Viorel Varer.

La cîteva ore după ce și-au aflat notele, dragii mei discipoli mîncători de ficați mi-au umplut contul cu e-mail-uri lungi și elaborate.

Președinta Senatului Universității „Leagănul Civilizației“, doamna Maribella Surîs, era furioasă pe doi dintre membrii înaltului for academic – pe profesorul Stepariug Moftează, de la Civilizații Străvechi, și pe profesorul Vladimid Stripeț, de la Civilizații Vechi.

După un an de muncă predominant online, încep să am nostalgii stranii legate de întîmplări din perioada școlii onsite.

Presa a numit scandalul, ambiguu ca de obicei, „confruntarea violentă a unor facțiuni profesorale cu interese educaționale divergente”.

M-a sunat deunăzi colegul meu de la Lingvistică Istorică, Jenică Bembel. Părea ușor consternat. „Am citit, amice” – și-a început el speech-ul insinuant –, „textul tău despre Maimuzzolini, de săptămîna trecută.

Aflasem cîndva că profesorul Colito Maimuzzolini, colegul meu de la Italiană, ar avea un strămoș peninsular, dar nu-mi imaginasem istoria originilor sale a fi atît de sensibilă și complicată.