Din nou, Caragiale

Vorbeam săptămîna trecută despre felul în care lumea textelor lui Caragiale, de acum aproape un secol şi jumătate, poate fi „translată”, cu minimum de efort, în zona noastră politică şi socială. Dacă publicistica scriitorului are – volens-nolens – un dram de exerciţiu ficţional, generînd, prezumtiv, iritarea cîrcotaşilor, corespondenţa lui (cu figuri importante ale epocii) nu poate lăsa nici o îndoială că lucrurile stăteau chiar aşa cum le descria el în articolele din periodice. Propun astăzi cititorilor un nou (mic) experiment – acela de a lua, la întîmplare, o misivă de-a autorului Năpastei şi de a observa cîteva dintre remarcile sale „particulare”, aşa-zicînd, asupra universului românesc pe care îl frecventa la sfîrşitul veacului al XIX-lea. Într-o scrisoare din acei ani către prietenul Vlahuţă, scrisoare publicată mai tîrziu (în 1910), în Universul, sub titlul „Morală şi educaţie“, Caragiale răspunde unor întrebări adresate, după toate aparenţele, de creatorul României pitoreşti.

Aşadar, la întrebarea „Încotro mergem?”, ILC explică foarte plastic: „Dacă am avea pe cine să ne poată duce, am merge încotro ar trebui să mergem. Dat fiind că la noi toţi comandă şi nimeni n-ascultă – căci nu s-au născut încă nici cine să ştie comanda, nici cine să ştie asculta – mergem şi noi cum merg toate în natură, subt imperiul necesităţii, mergem încotro o vrea Cel-de-Sus – Dumnezeu adică”. O filozofie „administrativă”, să admitem, foarte „eficientă”, cu tradiţie îndelungată, se pare, în spaţiul autohton şi cu ramificaţii solide pînă în prezent, ramificaţii apte de dezvoltare nu doar în viitorul imediat, ci şi în acela îndepărtat. Starea entropică devine un fel de „lichid” existenţial al românităţii, dovedindu-şi, din plin, rezistenţa la eroziunea timpului. Fără leadership, dar şi fără vocaţia înregimentării într-un sistem cu reguli precise (pe care să fim dispuşi să le respectăm carevasăzică), ne complacem într-un „liberalism” haotic, ce se învecinează – ca variantă de extremism – cu noțiunea de structură din statistică, mai precis (semantic vorbind) cu dictatura. Am putea să-l bănuim pe Caragiale de a fi fost un mare vizionar, dacă nu am şti că era, în fond, numai un excelent spectator al (circului) vremii sale.

La întrebarea „Încotro e limanul?... dincotro să aşteptăm un mîntuitor de care avem nevoie?”, scriitorul dă un răspuns, iarăşi, teribil de... vizionar: „La aceasta să-mi dai voie a-ţi răspunde tot cu întrebări... Ce zor are cineva de un liman cînd, fără nevoie de cîrmă, pluteşte vesel pe liniştite ape şi nu se simte ameninţat de nici o primejdie imediată care să-i turbure petrecerea?... Iar cît despre mîntuitor, îi mai trebuie, oare, neamului românesc încă un mîntuitor dincotrova, cînd atîţia îi răsar, care mai de care, din toate răspîntiile?... Avem, slavă Domnului!, atîţia, că am putea să-i mai dăm de pomană altor nevoiaşi”. Personajul providenţial este, se vede bine, o cutumă a istoriei mioritice. În timpuri mai mult sau mai puţin confuze, individul „excepţional” se arată pregătit pentru salvarea neamului. Problema vine din faptul că aceşti ipochimeni cu efuziuni transcendente încep, gradual, să-i depăşească numeric pe inşii care aşteaptă „mîntuirea”, intrînd într-un joc steril, mai degrabă al vorbăriei decît al acţiunii transcendente. Ipostaza „eroului” de carton e, prin urmare, la rîndul ei, o marotă locală.

În sfîrşit, la întrebarea „Sîntem cu adevărat mai deştepţi decît alte neamuri, sau ne-am făcut numai aşa, o spaimă?”, Caragiale nu ezită deloc să fie... esopic: „[...] Cît despre că ştim mai multe decît se ştia (acum) o sută, ori fie şi o mie de ani, îţi răspund că mai multe om fi ştiind şi noi, românii, ca toată lumea, mereu tot mai multe de pe o zi pe alta, dar, ca oameni ce sîntem şi noi, ca toată lumea, mai mult decît s-a ştiut de cînd lumea n-o să ştim – acum şi pururea şi-n vecii vecilor... Amin!”. Să subliniem însă că există, indubitabil, în tradiţia românească un complex al superiorităţii intelectuale, pe care, din păcate, nici anii duri ai istoriei nu l-au atenuat. Sîntem un popor (ieşit din comun de) inteligent, avem materie cenuşie pentru încă două-trei naţiuni de dimensiunea noastră. Istoriografia autohtonă speculează, subtil, această înclinaţie colectivă spre exagerare, vorbindu-ne adesea despre isteţimea războinicilor vechi, care învingeau, prin strategii intelectuale sofisticate, armate mult mai numeroase şi mai echipate. Ţăranul român generic e un înţelept atemporal, stăpînind misterele lumii fără a-şi fi părăsit vreodată satul natal şi fără a avea deprinderea sau chiar abilitatea lecturii. Copiii noştri sînt cei mai deştepţi de pe mapamond, simpla lor prezenţă în competiţiile internaţionale stîrnind panică şi derută. Aferim!

În concluzie, cineva ar putea spune: „Cît de actual este Caragiale, domnule!”. Aş nuanţa un asemenea comentariu în felul următor: „Cît de eterni reuşim să fim noi, domnilor!”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.