Tombstone

„Tombstone” înseamnă, în engleză, „piatră de mormînt”. Este numele unui orăşel din sudul Arizonei, devenit popular după ce Hollywood-ul i-a dedicat o superproducţie cinematografică în 1993. Filmul, laureat cu o mulţime de Oscar-uri, se axează pe povestea lui Wyatt Earp, erou mitologic (personaj real la origine) din Tombstone. El a ţinut piept, alături de fraţii săi, bandelor de gangsteri ce încă mai bîntuiau Vestul Sălbatic în secolul al XIX-lea. Intransigenţa în respectarea legii şi curajul în faţa morții l-au proiectat în legendă. A devenit un fel de brand istoric pentru Tombstone. Totuşi, orăşelul, de la nume şi pînă la culoarea locală, rămîne un exemplu de macabru vest-american şi prea puţin o sursă generatoare de optimism (ca mitul întemeietor al lui Earp, bunăoară). Conştienţi de valoarea istorică a locului, dar şi de componenta turistic-financiară pe care o va dezvolta în timp, americanii l-au conservat într-un mod admirabil. Tombstone e astăzi o aşezare suspendată cronologic. Găseşti aici toată atmosfera Vestului Sălbatic tradiţional, cu praful deşertului ridicîndu-se, în mici rotocoale, pe „strada principală” (main street), cu uşile batante ale barurilor (saloons) scîrţîind lugubru şi cu urmele cartuşelor de odinioară (încă vizibile în arhitectura din lemn a caselor). De altfel, însăşi legenda întemeierii oraşului (precedînd-o pe cea a lui Earp) e cam sinistră. Se spune că un cowboy îndrăzneţ ar fi pornit, pe la începutul anilor 1800, în explorarea teritoriului din sudul Tucson-ului – bănuit, pe atunci, a fi limita civilizaţiei. Amicii i-au spus că nu (îşi) va găsi decît „piatra de mormînt” (the tombstone). Pionierul însă a reușit să întemeieze un oraş pe care l-a numit, ironic, chiar aşa – „Tombstone”. A deschis un saloon şi a atras, ca un magnet, pe toţi răufăcătorii vremii. Umorul negru n-a ţinut prea mult timp. „Descălecătorul” a fost împuşcat în barul propriu (găsindu-şi astfel, iată, „piatra de mormînt”). Azi, se zice, fantoma lui apare, ocazional, prin tîrg.

Locul cel mai sumbru din oraş este cimitirul, The Boothill Churchyard. Vizitînd, la un moment dat, Tombstone-ul, împreună cu nişte prieteni americani, am fost lăsat să descopăr „splendoarea peisajului” de unul singur. Tovarăşii de excursie au motivat că trebuie să rezolve urgent „o problemă”. Admit că nu m-am plictisit. Prima legătură pe care am făcut-o, mergînd printre bizarele morminte, a fost cu „Cimitirul Vesel” din Săpînţa. Ulterior, mi-am revizuit totuşi comparaţia. The Boothill  Churchyard  nu are umor (decît, cel mult, unul involuntar). E mai degrabă grotesc, „grotesc” în sensul lui Edgar Allan Poe. Aici sînt îngropaţi toţi cei care, în vremurile de „sălbăticie vestică”, au murit violent, în diverse împrejurări zbuciumate. Mulţi nu au nici nume şi sînt identificaţi după diverse fapte sau gesturi („omul care a intrat în Tombstone la 20 septembrie 1868 şi a tras la Father John”, „cel care obişnuia să-şi fumeze luleaua în faţa saloon-ului”, „omul care trecea prin oraş la serbarea fînului” etc.). Lucrul absolut tulburător vine, cu toate acestea, de altundeva. Pe multe dintre „pietre” sînt consemnate aşa-zisele „erori” ce au dus la moartea prematură a celor îngropați acolo. Scrie, de pildă, pe un mormînt: „Aici zace Abraham Malloney, linşat din întîmplare, la 2 iunie 1880, de mulţimea furioasă, care l-a confundat cu criminalul Bob Kid”. Ori: „Michael Strauss – spînzurat din greşeală de şeriful Jeremiah Jenkins, la 14 noiembrie 1876”. Şi tot aşa: „necunoscut împuşcat din greşeală de ...”, „bărbat omorît din întîmplare de ...”, „tînăr sfîrtecat incidental de trăsura lui ...” etc., etc. Un întreg univers uman, zdrobit de „întîmplare”, de o forţă cosmică irepresibilă, răsărită din genuni incomensurabile, faţă de care viaţa şi destinul unui individ şi chiar ale unei comunităţi întregi par nişte microbi. O lume dispărută în „accidentele” inevitabile ale derulării existenței sale pe pămînt.

Şi totuşi, aș îndrăzni să cred, aceste morţi hilare – hilare într-un sens macabru – nu sînt neapărat „întîmplătoare”. Pe „insignifianţa” lor se fondează o nouă civilizaţie. Prin sacrificiul indivizilor respectivi, Vestul american s-a civilizat, şi-a consumat haosul şi nebunia, evoluînd către normalitate. Cu toții au participat, în mod simbolic, la un proces colectiv al devenirii, așa cum Ana a lui Manole mediază, prin jertfa ei aparent absurdă, întemeierea capodoperei de mai tîrziu... Pierdut în reverii metafizice, printre morminte, am fost readus la realitate, destul de abrupt, de prietenii americani, întorşi din „misiunea” lor secretă. Aduceau, cu multă pompă, un ziar de epocă, Tombstone Post (tipărit pe loc, în Tombstone, ca atracţie turistică) în care mă introduseseră şi pe mine pe prima pagină: „Codrin Liviu Cuţitaru, pistolar de peste mări şi ţări, şi-a găsit aseară sfîrşitul, pe strada principală, într-un schimb de focuri cu şeriful McGill. Va fi înmormîntat la Boothill. May he rest in peace!”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.