Codrin Liviu CUŢITARU

Am aflat recent că proaspătul pensionar universitar, profesorul Poren Orbinni, de la Teoria Culturii, a înființat o instituție particulară de învățămînt superior, pe care a numit-o „Prin ei înșiși”.

Prin vară, Floruț își schimbase numele, prin hotărîre judecătorească, în Cloruț. Era acum profesorul Cloruț Ferdinamnam.

Colegul meu Papurel Baltăseacă, profesor de teorie critică, și-a construit, de-a lungul timpului, o oarecare faimă din faptul că era solicitat de jurnale academice, de la noi și de aiurea, să colaboreze în calitate de reviewer, adică de evaluator specializat al calității articolelor propuse spre publicare.

Din motive obscure, într-o recentă ședință universitară online, l-am „botezat” pe colegul meu de la Biblioteconomie, Epurigă Sloibătrîn. I-am zis, complet aiurea, domnul Epurigă Dordeducă.

I-am scris recent un e-mail colegului meu Teneneu Manase, profesor de lingvistică americană, bursier – încă de dinainte de pandemie – la o universitate americană.

Prietenul meu Brotanni Nostropello – profesor, cumva predestinat, la Istoria numelor proprii – mă sună frecvent să vadă ce mai fac.

Unii îl acuză pe Timon că nu ar avea proprietatea rigorilor vestimentare, apărînd, atît în amfiteatru, cît și la piață, în frac.

Monstrul sacru ajunge, vrînd-nevrînd, pe un palier principal, central, iar în jurul lui încep să graviteze, ca niște licurici bezmetici, valeții academici.

Scriitorul însuşi – cam misogin, după cum atestă izvoarele biografice – judeca, aparent, prin intermediul unor grile foarte conservatoare, poziţia şi funcţia femeii în societate.

Excesul practicării comportamentului „corect politic” va schimba profilul inițial al ideologiei, transformînd-o într-o monstruozitate.

Mă refer la ceva mult mai grav, poate, decît „dezinformarea politică”, și anume la „dezinformarea mediatică”.

România nu e, în mod real, rea, dar, absolut enigmatic, pare astfel.

Noi, oamenii, ne formăm ca indivizi prin prisma unor reprezentări mentale, izvorîte din felul cum realitatea înconjurătoare ni se revelează în mod gradual.

Ficțiunea conferă sens existenței, istoria o aplatizează.

Aud, vai, atît de des, în societatea românească de azi, țipete terifiante din numeroase și copleșitoare direcții.

Conlucrarea ca rezultat al proiecției imaginare s-a perpetuat pe parcursul istoriei umane, căpătînd, în epoca modernă, expresii sofisticate.

Binele comunitar a determinat un insurmontabil rău personal.

O știm cu toții: democrația are (și) vulnerabilități. Ne enervăm de aceea pe ea uneori și, în clipe de nesăbuință, devenim capabili să facem afirmații stupide despre sistemul liberal.

În ultima vreme, Justiția s-a transformat, la noi, într-o pasiune supremă. Într-un sport național.

„Lehamitea” politică a fost, cu adevărat, mama absenței masive de la vot.

Marii filozofi și gînditori au o relație de antagonism cu „statul”, de orice tip ar fi el, s-ar putea zice, întrucît ostilitatea durează de cînd lumea.

Metaomul reprezintă o entitate hibridă, în interiorul căreia se amestecă umanitate tradițională și „supermanism” legendar.

Baletul grațios printre convingerile politice reprezintă, pentru ei, un act de normalitate, o benignă „acumulare” de experiență, o duioasă „creștere” profesională.

La unii domină, detașat, mahalagiul, la alții, surprinzător, europeanul începe să aibă cîștig de cauză.

Se referă la așa-zisul „demon al amiezii”, responsabil cu inducerea unei stării de lehamite, lene, plictiseală, blazare, depresie chiar, credinciosului care devine astfel, în lipsa trezviei sufletești, mai ușor manipulabil în direcția păcatului.

„Capitalistul”, „burghezul”, „antreprenorul” venit după comunism – iată originalitatea plaiului mioritic în comparație cu universul occidental.

Parcă toate realizările (fabuloase) ale generațiilor postbelice de politicieni se află pe punctul de a sucomba… prostește, într-un timp ridicol de scurt.

Din ce motiv căutăm starea de siguranță, fiind gata să renunțăm la „stări” umane mai nobile și, totodată, mai adecvate facultăților raționale cu care am fost înzestrați, ca starea de libertate bunăoară?

„Profesoratul” s-a mișcat, în ultimii ani, la noi și în lume, indiferent de domeniu, spre o colosală „predispoziție” contabilicească.

„Citea” mozaicul ros de vreme ca pe o carte de istorie, iar din filele ei îi răsăreau, pe palierul mental, chipurile (deloc zglobii) ale Ceaușeștilor.

Renunțarea completă la consumul de alcool a constituit pentru mine exact opusul, semănînd mai degrabă cu o eliberare.

Ereditatea nu poate fi schimbată, modificată. Este transcendentă. Moștenirea genetică are dimensiune sacră, e demiurgică.

„Fatalismul” și „fatalitatea” reprezintă două noțiuni prea puțin agreate de oameni.

Instinctul gregar constituie, în structura societății, calea cea mai sigură către distrugerea, deopotrivă, a civilității și a civilizației.

Profeții actuali ai fatidicului final colectiv se dovedesc străini complet de principiul competenței biografice.

Rămîn la părerea că responsabilă pentru durerea sa este victima însăși, întrucît ea l-a inventat, în fond, pe ingrat.

Copiii îmbrățișează jocul plenar, cu o autenticitate absolut fascinantă pentru omul matur, cuprinzîndu-se în dinamica lui ca într-un veritabil mod de viață.

Othello e un „tolerat” în această societate xenofobă, unde numai calitățile sale militare îl țin în zona prezumtiv „centrală”.

Momentul este unul controversat în viaţa mea. Mă întorceam în ţară cumva „contra valului”.

Dar ce înseamnă, pentru numele lui Dumnezeu, „dezvoltarea personală”?

Există oameni care au abilitatea nativă de a-și crea un ascendent asupra celorlalți. Prin

Ce s-a întîmplat însă, în veacul nostru, cu reputația? Astăzi, dimpotrivă, numele prost al individului pare să fi devenit scopul prin excelență al vieții.

Nu ai cum să separi scrisul lui Alexandru Călinescu de personalitatea lui.

Exercitarea muncii de profesor nu presupune doar furnizarea de informații nedigerate, ci și construcția umană, formarea individuală și de grup.

Și mesianicul „Bill Gates” crede în conspirația falsei pandemii, însă, spre deosebire de vulcanicul Conu Leonida care o denunța, chemîndu-și poporul la ripostă, el face parte din ea.

Am identificat cîteva tipuri de sindrom mesianic, declanșat acut la unii compatrioți, și mi-am permis, ca atare, să le inventariez succint.

„Retorii” eficienți reprezintă, în viziunea detractorilor, cel mult niște „actori” iscusiți, adică personaje de „suprafață”, cu talentul performanței scenice.

Pot observa, retrospectiv, că am „discutat” cu diverse tipuri de roboți pe majoritatea palierelor vieții mele de individ social în America.

Pujol a fost un spaniol (catalan) născut în 1912, care s-a oferit, voluntar, după 1940, să spioneze în favoarea aliaților.

Pe palierul funcționalității sociale a unui individ, experiența tinde – în percepția tuturor – să constituie principala virtute.