Amărăciunea lui Nostropello
Întrucît nu ne-am mai văzut face-to-face de multă vreme, din cauza pandemiei, prietenul meu Brotanni Nostropello – profesor, cumva predestinat, la Istoria numelor proprii – mă sună frecvent să vadă ce mai fac. Ultima dată părea extrem de abătut. „Bătrîne”, mi-a zis, „sînt foarte trist că nu m-am născut cu vreo două-trei decenii mai tîrziu. Resimt asta ca pe o nedreptate ontologică. Fiu-meu e în clasa a V-a și face Biologia cu o doamnă, Nuzza Traumella. Cică ea le cere elevilor să o apeleze pe numele mic – Nuța sau chiar Nuți. Ăștia mici – niște ticăloși – au protestat, urlînd că nu le place numele. «Și cum ați vrea să mă cheme?», i-a întrebat profa, firesc, nedumerită. După cîteva clipe de gîndire, pramatiile au început să strige: «Buuțaa, Buuțaa ori, mai biinee Buuții. Buți, Buți, Buți!». «OK», a acceptat doamna, «Buți rămîne.» «Dar nu ne place nici numele de familie – Traumella», a plusat un șmecher. «Și cum să-l schimb?», a replicat Buți, presupun, consternată. «Troootineeellaaa!, au zbierat ăia la unison. «Trotinella, Trotinella, Trotinella!» Și s-a bătut palma, cum ar veni. Doamna de Biologie este, de acum înainte, pentru fiarele respective, Buți Trotinella. Forma de adresare – nu trebuie să insist – va fi, invariabil, cu tu. Ce vremuri, Codrine! Să tot faci școală azi. Un deliciu. Mă simt profund frustrat cînd îmi amintesc gimnaziul trăit de mine pe la mijlocul anilor ’80 și, cu precădere, orele de Biologie, pe care le ținea unul poreclit Apocalipsus. Nu-i vorbă că și numele lui adevărat transmitea aceiași fiori! Schingea Călău îl chema. Habar nu am care era numele și care era prenumele. Teroarea institută de tip în clasă ne adusese în pragul compulsiilor paranoice. Muream, cu toții, de frică. Dîrdîiam.”
„Odată”, a continuat Brotanni după o scurtă pauză anamnetică, „eu și colegul meu de bancă, Licurin Retarpatu, am intrat, cu o seară înainte de ora de Botanică, în disperare mistică. Ne-am întîlnit la el acasă și am hotărît să ne rugăm împreună să nu fim ascultați a doua zi de Schingea Călău Apocalipsus. Pentru a fi ascultată, credeam noi, rugăciunea trebuia să urmeze un ritual sacrosanct, pe care, în absența cunoștințelor teologice, l-am inventat ad-hoc. Am aprins douăzeci și una de lumînări (la vremea în cauză, reții, sînt convins, lumea nu ducea lipsă de ele în casă, curentul electric oprindu-se, pentru economii naționale, cîteva ore pe zi) și le-am așezat pretutindeni în camera lui Licurin. Auziserăm că numărul ăsta, douăzeci și unu, ar fi fost miraculos, că ar fi avut mare trecere la Bunul Dumnezeu. Ne-am pus în genunchi și, trîntindu-ne, repetitiv, cu fețele la pămînt, într-o serie nesfîrșită de mătănii, ne tînguiam ca două bocitoare: «Scapă-ne mîine, Doamne, te implorăm, de Apocalipsus! Scapă-ne, Doamne, de Apocalipsus mîine la școală! Te rugăm, îndură-te!». Mama lui Retarpatu a auzit, dintr-o cameră alăturată, țipetele și a venit speriată peste noi. Cînd a deschis ușa, poc, a lovit lumînările din prag. Au căzut, desigur, pe jos și s-a aprins covorul. Nebuneală, pături aruncate pe podea, salturi maimuțești printre mobile, fum și așa mai departe. Iar apoi – apoi, bătrîne! – a urmat adevărata scrîșnire a dinților, vorba Bibliei. O cafteală parentală epopeică, magistrală. Eu, față de Licurin, am încasat chiar două bumbăceli. Am luat-o pe cocoașă, mai întîi, de la nenea Retarpatu acolo, loco, iar, ulterior, cînd am ajuns acasă, de la nenea de taică-meu, numit și Palmă Grea...”
„În ziua următoare, la școală, aveam amîndoi ochii umflați. Din fericire, toată clasa era paralizată de spaima Călăului și nimeni nu ne-a dat atenție. În recreația dinaintea orei de Botanică, un coleg, Socrate Varzămică, s-a pierdut cu firea într-un așa hal încît, în transă, teleghidat parcă, a plecat din bancă și s-a ascuns în dulapul cu materiale didactice de lîngă catedră. Nu a mai ieșit de acolo. A intrat Apocalipsus și a izbit catalogul pe masă de s-au cutremurat ferestrele. În aer mai plutea doar damful discret al micțiunii spontane. Ce să vezi? Sare direct la N și R, mîrîind: «Nostropello și Retarpatu, la tablă, lîngă planșa cu flori!». Îl mîniasem, în mod evident, pe Dumnezeu cu rugăciunea noastră obraznică. Schingea ne-a spart, pur și simplu, cu pistilul, mojarul și stamina. Nu puteam nici să respirăm, darămite să vorbim. (Oricum, fiind noi ocupați cu ritualurile, nici nu învățaserăm nimic!) Apoplectic, Apocalipsus ne «popea», precum Vodă Lăpușneanu. Atunci, atunci, prietene, s-a produs Apocalipsa! Dulapul cu Socrate Varzămică a început deodată să se clatine. S-a prăbușit peste catedră în doi timpi și trei mișcări. Ghiveciul cu flori din vîrful lui mi-a aterizat direct în cap, după care a căzut pe parchet și s-a spart. Proful a căscat ochii cît cepele și s-a năpustit asupra mea, urlînd: «Ce-ai făcut, nenorocitule? Ai ucis o floare nevinovată!». A urmat cel de-al treilea caft sălbatic pe care îl primeam în mai puțin de douăzeci și patru de ore...”
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.
