Un model de reconstrucție a trecutului
Am recitit o carte interesantă: Scurta cronică a Annei Magdalena Bach. Traducerea românească a textului a fost făcută de George Sbârcea (de asemenea, autorul prefeței și al notelor însoțitoare). Volumul a apărut la Humanitas, în 2007, și reprezintă o biografie a compozitorului german Johann Sebastian Bach. Tehnic vorbind, cea care o scrie este doamna din titlu, Anna Magdalena, a doua soție a marelui organist din Leipzig. Există însă controverse printre istorici. Bănuiala dominantă – devenită aproape certitudine în istoriografie – e că volumul ar fi fost de fapt redactat, abia în 1925 (așadar, la 175 de ani de la moartea lui Bach), de o prozatoare britanică, Esther Meynell, fascinată pesemne de muzica și personalitatea creatorului cantatelor laice. Meynell ar fi preferat anonimatul, construind biografia din perspectiva Annei, o figură mai degrabă enigmatică, puțin dezvăluită posterității compozitorului (deși, straniu, unii specialiști consideră că ea a realizat, tacit, bucăți muzicale celebre din opera lui). În sfîrșit, dilema identității reale a autoarei nu se va rezolva probabil niciodată. Ceea ce ar frapa la textul în chestiune rămîne acuratețea datelor și informațiilor biografice. S-ar pune prin urmare, firesc, întrebarea de unde ar fi știut romaniciera londoneză, la începutul secolului XX, niște amănunte intime din existența unui neamț – fie el și notoriu, precum Bach – trăitor în Imperiul Prusac din prima jumătate a veacului al XVIII-lea? Impresie greșită. Cercetători noi au constatat că detaliile respective nu ar fi chiar atît de exacte pe cît par, dar că, această carte fiind cea mai citită biografie a lui Bach, ele au ajuns să funcționeze drept normă. Sînt, cu alte cuvinte, percepute ca istoria factuală incontestabilă a vieții importantului cantor (profesia „oficială” a compozitorului în Leipzig, orașul unde a petrecut mulți ani și unde, de altfel, a și murit).
Bizareria mă determină să presupun ceva. Oare nu cumva găsim în istoriografie o pornire irepresibilă pentru asemenea „transferuri” dinspre realitate (factualitate) către narativitate? Adică o predilecție pentru reprezentarea ficționalizată a lumii (devenită, prin frecventarea sa de către numeroase generații, încîntate la exercițiul „romanțării”, „istorie” fermă, aflată dincolo de orice dubiu analitic)? Personal, cred că da. Aflîndu-mă la Leipzig în urmă cu cinci ani (Lipsca – apropo de Lipsca, știați că vestitul nume de stradă bucureșteană, Lipscani, vine de la cuvîntul vechi lipscan, care însemna negustor sosit cu mărfuri din Leipzig, pentru comercializare, în acest punct nodal al capitalei noastre?), am vizitat și biserica Sf. Toma, unde Bach a fost, spuneam deja, multă vreme, „cantor” (organist și instructor muzical al școlii bisericești). Aici te uimesc două lucruri. Mai întîi, statuia compozitorului. Îl vedem, impozant, pe genialul Bach, elegant, aranjat, după moda momentului, cu perucă și redingotă. Totuși, un amănunt ciudat al sculpturii derutează. Cantorul, în pofida prestanței, își arată buzunarele pantalonilor goale (scoase în afară) – semn al sărăciei lucii, idee pe care pedalează și cronica Annei Magdalena (Esther Meynell). Privind casa alăturată, unde a locuit compozitorul pînă la moarte, ești însă tulburat. Ai în față, dacă nu un palat, cel puțin un conac maiestuos! În al doilea rînd, în interiorul bisericii, produce confuzie cripta ce adăpostește, prezumtiv, osemintele lui Bach. „Prezumtiv”, pentru că, inițial, muzicianul ar fi fost înmormîntat într-un cimitir local, sub o piatră tombală nemarcată (!). Mai tîrziu, rămășițele i s-au transferat într-o altă biserică din zonă, bombardată de aliați. Ele ajung, finalmente, la Sf. Toma cu suspiciunea legitimă că ar putea să nu îi aparțină lui Bach. Inutil de precizat că biografia Annei ne spune, cu „exactitate”, și ultimele cuvinte ale compozitorului înainte de a-și încredința sufletul Domnului.
Individul apreciază așadar mitologizarea, eroizarea trecutului. Odată intrat pe un astfel de făgaș de percepție, istoria autentică se compromite pur și simplu, nu mai deține nici o șansă de „redresare”. Bach-eroul constituie un „mitem” istoric infinit mai apetisant decît Bach-omul. Ne transportă, instantaneu, într-un univers dinamic, plin de culoare vitală. Tot așa procedează alte, miliarde, de „imagini” ale epocilor apuse, pe care le preferăm trecute, reconfortant (din punct de vedere psihologic), prin lentila deformatoare a imaginației mai curînd decît consemnate, arid, în manuscrise deteriorate de colbul vremii. Ficțiunea conferă sens existenței, istoria o aplatizează. Literatura este citită în clipele de fericire ale intervalului biografic, realitatea va fi trăită, încrîncenat, zi de zi. Textul ne eliberează, lumea ne capturează (cu asupra de măsură, am putea zice). Scurta cronică a Annei Magdalena Bach învață cititorul să practice separarea celor două planuri. Și nici măcar nu e o învățătură rea.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.
