Jocul și reprezentarea libertății
Mă refer la jocul obișnuit, adică la jocul copiilor. Admit totodată că și homo ludens ar putea fi, la rigoare, o temă bună de analizat, dar nu pentru dimensiunea propriu-zis ludică a noțiunii, ci pentru valoarea sa simbolică. În materie de jocuri, adulții sînt nesinceri și desacralizatori. Au tendința de a perverti această latură fundamentală a psihicului uman – amintita latură ludică –, de a o tranforma într-una dintre multele „viclenii ale rațiunii”, ca să folosesc o sintagmă consacrată în filozofie. Copiii, în schimb, îmbrățișează jocul plenar, cu o autenticitate absolut fascinantă pentru omul matur, cuprinzîndu-se în dinamica lui ca într-un veritabil mod de viață. Întrebarea este: de ce? Ce se ascunde oare în mecanica subtilă a jocului, capabil să ofere mentalului infantil sens și, deopotrivă, satisfacție? Un răspuns cu valoare strict psihologică îl formulează, desigur, psihanaliștii. Într-un studiu de la începutul secolului XX, pe care l-am menționat și în trecut, însă cu un scop diferit atunci, Scriitorii și reveria diurnă (Der Dichter und das Phantasieren), Sigmund Freud explorează latura imaginativă a jocului și, implicit, caracterul său recompensator. Copilul se joacă, întrucît, prin joc, imită lumea adultă, iar acest fapt îi produce, nemijlocit și necondiționat, plăcere. Firește, interogația mai adîncă aici ar fi de ce autoproiecția ficțională a copilului într-un spațiu (deocamdată) inaccesibil îi oferă „plăcere”, rezolvînd, aparent, neîmpliniri (și frustrări) acumulate în realitatea imediată.
Există un răspuns, dar aș prefera să-l amîn puțin, pentru a mă referi și la un al doilea gînditor psihanalitic important, la rîndul său interesat de conotațiile jocului infantil. E vorba despre Gaston Bachelard care, într-o carte publicată către jumătatea aceluiași veac XX, Psihanaliza focului (La psychanalyse du feu), face o observație interesantă. Constată teoreticianul, după o analiză antropologică, istorică, geografică și etnografică foarte atentă, că, în absolut toate culturile, din toate timpurile și din toate regiunile planetei, există norme riguroase – transmise atavic – de interzicere totală a accesului copiilor la sursele de foc. Interdicția în sine rămîne perfect logică și de înțeles, însă, ne întrebăm, de ce apare în toate culturile, din toate timpurile și din toate regiunile planetei, atracția irepresibilă a celor mici pentru foc, astfel încît o asemenea îngrijorare (legitimă) a adulților să fie reiterată istoric într-o manieră atît de consecvent-radicală? Devine clar amănuntul că, dintotdeauna, copilul (universal) are dorința intensă de a se juca în preajma focului ori direct cu focul, punîndu-și viața în pericol. De unde alunecarea ludicului înspre primejdios? Bachelard crede, la fel ca Freud, că din impulsul mimetic. Nu focul sui generis îl fascinează pe copil, ci autoritatea pe care individul matur o exercită asupra acestei entități amenințătoare, i.e. forța cu care adultul controlează și supune respectivul fenomen, asemănător „unei ființe vii”. Imitația devine așadar co-participare la îmblînzirea naturii.
Putem acum răspunde și la întrebarea de mai sus: de ce oferă jocul „plăcere”, suplinind, s-ar zice, în plan imaginar, o realitate mai curînd frustrantă? Pentru că determină celui angrenat în mecanismele sale impresia controlului propriei existențe. Nici o altă ființă umană nu e mai dependentă de altă/alte ființă/ființe umane decît un copil. Viața lui reprezintă un lung șir de captivități și cenzuri adesea coercitive. Libertatea individuală constituie, pentru hermeneutica puerilă, o frumoasă utopie. Prin urmare, jocul devine prilejul evadării din spațiul restrictiv-paideic, generează, practic instantaneu, la nivelul psihicului, o stare de escapism, de depășire a constrîngerilor educaționale. Jucîndu-se, copilul își proclamă, simbolic, autonomia și, lucru chiar mai prețios, libertatea personală (fie și în împrejurări care includ, din ignoranță, primejdia). Jocul sugerează ceva mai complex despre natura umană în general. Sîntem dotați genetic, s-ar părea, să fim ființe libere (în sfîrșit, libere, în limitele acelei „Frumoase Necesități” descrise cîndva de Ralph Waldo Emerson). În postură de copii, ne exprimăm, entuziast, acest impuls ereditar, imposibil de stăvilit. De aceea, printr-un raționament elementar, deducem că homo sapiens nu este făcut pentru a fi controlat, manipulat, exploatat și dominat. De asemenea, nu e destinat servituții, blazării și supunerii obtuze. Nu poate fi folosit, mințit, încarcerat pe nedrept, depersonalizat sau, cel mai grav, dezumanizat. Voința individuală nu-i poate fi anulată.
Și totuși, vai, mai ales așa îl descoperim în istoria lui milenară!
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
