Un „monstru nesimțitor”

Marii filozofi și gînditori au o relație de antagonism cu „statul”, de orice tip ar fi el, s-ar putea zice, întrucît ostilitatea durează de cînd lumea. Dacă nu mă credeți, permiteți-mi, vă rog, o scurtă trecere în revistă (pe diagonală, desigur) a ideologiilor „antistatale”, așa-spunînd, de la începuturi și pînă în prezent. Socrate, prin vocea lui Platon, dorea o „republică” ideală (în mare măsură, se înțelege, utopică, măcar cu resursele umane oferite de istorie în derularea ei milenară), arătîndu-se nemulțumit de modul în care universul social al timpului „își gestiona” interacțiunea cu individul. Se știe, filozoful maieuticii vedea sufletul personal ca pe o structură tripartită (interesant, abia Freud, în secolul XX, se va mai referi la psihicul insului cu ajutorul unei descrieri „trilaterale”, de id, ego și supra-ego, majoritatea investigatorilor intermediari importanți ai naturii noastre de profunzime rămînînd axați pe dualitatea omenească esențială a conviețuirii instinctului cu rațiunea). Două dintre cele trei laturi sufletești erau, pentru inițiatul Diotimei, firește, emoția pasională și intelectul rece, dihotomie cu care o întreagă istorie filozofică pare a fi, ulterior, de acord. Ce poate fi mai „uman” decît eterna oscilație umanoidă, istovitoare, între corp și spirit?

Lor, însă (corpului și spiritului deci), Socrate le adaugă o categorie suplimentară, aceea de thymos. În traducere parafrazată, ea ar reprezenta nevoia (subliminală) a individului de a fi recunoscut în societate. Thymos-ul mișcă, altfel formulat, istoria (precum „voința” lui Schopenhauer mai tîrziu), induce dinamică sistemului socio-economic și, implicit, asigură progresul statului, oferind de aceea imaginea unui element pozitiv în desfășurarea istoriei. Ce face totuși statul în raport cu thymos-ul? Îl pervertește, crede filozoful. Adică fie îl diminuează, prin presiune constantă asupra unor indivizi (și atunci observăm un thymos în deficit, un așa-numit iso-thymos), fie îl exacerbează, prin atitudine permisivă față de alți indivizi, în general de proastă calitate morală (și atunci vorbim despre un thymos în exces, un așa-zis megalo-thymos). Rezultatul? Popularea societății, pe de o parte, cu inși blazați, inapți de a mai acționa, loviți de ceea ce defineam aici, recent, drept akkedia, și, pe de alta, cu tirani, personaje malefice a căror voință coruptă tinde să devină lege (apropo, peisajul socratic, deși antic, trezește – nu-i așa? – și oarece déjà-vu-uri contemporane). Prin urmare, statul ajunge o forță de represiune mai curînd decît una de evoluție.

Filozofia modernă abundă în teorii similare. Hegel se temea, la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, începutul veacului al XIX-lea, de un „stat universal omogen”, de o structură de organizare planetară a umanității, din care confruntările ideologice vor fi dispărut. Lucrul se putea întîmpla, credea rectorul Universității din Berlin, prin diseminarea modelului liberal francez perpetuat de Napoleon în Europa. Fără „dialectică” (faimoasele „contradicții” hegeliene, necesare oricărui progres), oamenii riscau intrarea într-un „sfîrșit al istoriei”, într-un spațiu involutiv, destinat doar confortului personal și nu trezirii spirituale a individului. Acest stat ar avea un efect pernicios asupra insului (apropo, recunoașteți aici, in nuce, spectrul „globalizării” contemporane?). În sfîrșit, în secolul al XIX-lea, transcendentaliștii americani (în primul rînd, Emerson și Thoreau) sînt înfiorați de „înrobirea” omului nou de către stat. După ei, statul stabilește relații exclusiv cu dimensiunea corporală a persoanei, spiritul ei rămînîndu-i complet indiferent. Omul este răsplătit de stat strict material („corporal” așadar), primind un salariu menit supraviețuirii fizice) și pedepsit aidoma, prin sărăcie ori chiar închisoare (sancțiuni, identic, mecanice, corporale).

Înapoi în Europa, Nietzsche va denunța ulterior caracterul ticălos al sistemului (caracter venit din înclinația sa – a sistemului – de a transforma oamenii în mașini, acționînd frenetic numai asupra instinctelor individului, asupra „stimulilor” săi biologici, ca și cum ar acționa asupra unor „butoane”). Filozoful numea statul, vehement, din motivul enunțat, „cel mai nesimțitor dintre nesimțitorii monștri”. Nici intelectualii prezentului nu abdică de la amintita reticență față de organizarea statală, considerînd că sistemele supratehnologizate ne aruncă fie într-o „închidere spirituală” (Allan Bloom), fie într-un fel de „post-istorie” (Francis Fukuyama). Depășind cincizeci de ani de viață și reușind eu, cu entuziasm, să trăiesc în mai multe tipuri de „state” în acest interval biografic (i.e. comuniste, neocomuniste, mafiotice, socialist-corupte etc.), mă văd nevoit să le dau pe deplin dreptate iluștrilor noștri înaintași.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.