Thackeray nu lasă loc pentru „dileme”. Evoluția rămîne o farsă. O farsă proastă pe care omul o joacă la nesfîrșit, cu fiecare generație nouă care intră pe scena istoriei.
Tipologia umană a debutului de mileniu va descrie în perspectivă un profil moral și intelectual absolut nou, fără precedent, poate, în istoria speciei, cei interesați de fenomen nu au convenit încă dacă lucrul este bun sau, dimpotrivă, rău (încît să-ți dea fiori).
Romanticul (transcendentalist) american Ralph Waldo Emerson folosește, în cîteva rînduri, în eseurile sale celebre, termenul de „Beautiful Necessity“ /„Minunata Necesitate“.
În vreme ce inteligența leneșului ajunge un „bun irosit“, posesorul ei fiind definit de sterilitate, inteligența harnicului este fertilă, generînd „progresul“.
În conduita morală și, mai ales, în judecarea sa corectă, devine necesar să rămînem în prezent, să ne raportăm, invariabil, la actualitate. Abia atunci vom avea parte de epifanii. Epifaniile, cum spuneam, eticii aparente și ale virtuților fariseice.
Prin medierea (incontestabilă) a imaginației lui Stoker, noi, românii, am reușit o performanță singulară – aceea de a coloniza „mitologic“ o țară imensă, precum Statele Unite.
O parabolă din Noul Testament – cea a fiului risipitor (Luca 15: 11-32) – este, în general, percepută unidirecțional, din unghiul pocăinței răsplătite cu iertare.
De la fripturistul „trădării știute și de noi“, românitatea a involuat, iată, către fripturistul sacoșei soioase de rafie, cu miros pătrunzător de mititei.
Cred că obsesia „predestinării” – atît de prezentă în mentalitarul tradițional și, cu precădere, în cel antic – nu l-a părăsit pe om nici astăzi, în ciuda dezvoltării științei, a progresului tehnologiilor și a rafinării religioase.
Încep astăzi cu o poveste absolut adevărată, chiar dacă unele elemente ale sale vi s-ar putea părea de necrezut (nu uitați un principiu fundamental al existenței umane și, cu precădere, al celei mioritice: viața bate ficțiunea!).
S-a citit recent, în Consiliul Profesoral, cel mai dramatic memoriu din istoria acestui for. Documentul era înaintat de colegul – de la Portugheză! – Nastasiu Columbel.
M-am întîlnit deunăzi cu Jock Pervert, colegul meu de la Franceză, un profesor strălucit de literatură neoclasică și un orator legendar (prelegerile publice ținute de el adună mereu sute de spectatori care îl aplaudă și îl ovaționează frenetic).
Mă salută deunăzi, pe coridoarele Universității, cu un entuziasm debordant, un profesor de la Fizică, pe care-l știam din vedere și din auzite, Neicușor Nefriceanu. Îi răspund cu aceeași bucurie, deși, în realitate, eram puțin descumpănit. Nu vorbisem niciodată cu domnul respectiv.
O mare grozăvie am trăit zilele trecute, cînd l-am întîlnit prin Universitate pe colegul de la Literatură Veche, Noe Baghet, provenit din generația mea de „decreței“.
Treptat, s-au epuizat fondurile extrabugetare. Insolvența bate la ușă. Ce este de făcut? Cursurile de literatură comparată costă cam cît strategiile NATO de apărare a României.
Înaintea examenului de licență din vară, l-am întîlnit, pe coridoarele Universității, pe colegul Hesiod Hăț de la Studii Euro-Atlantice. Alerga abulic, ținînd niște cataloage în mînă și strigînd: „Eu examinez! Eu tai și spînzur! Sînt președinte, pentru numele lui Dumnezeu! Președintele comisiei numărul 1!“.
Întîlnirea, deunăzi, cu Noem Plafon, fost profesor la Filozofie și coleg de generație cu mine, m-a tulburat peste măsură. Știam că trecuse printr-o criză majoră, dar nu-mi închipuisem că lucrurile ar fi putut degenera într-un asemenea hal. Locul întrevederii este, el însuși, suprarealist: lîngă tomberoanele de gunoi, unde eu reciclam, conștiincios, sticlele de plastic.
L-am găsit deunăzi, în incinta departamentului nostru anglistic, pe colegul Telelei Grimase cu privirea rătăcită și mîinile încleștate strîmb, de parcă ar fi fost la apogeul unei crize de tetanie. Repeta la intervale egale, cu un fel de mîrîit patologic, o singură vocabulă – „sult, sult, sult“.
Trichindel s-a oprit iarăși, acum cu privire mai curînd deprimată decît nostalgică. „Nu i-am supărat“, a revenit el rapid. „Dimpotrivă, i am înveselit. Atît de tare, încît din Prostoveica nu m-au
M-am ciocnit deunăzi, pe coridoarele Universității, de tînărul decan al Facultății de Civilizații Europene (facultate înființată, la noi, doar de doi ani, chiar prin demersurile infatigabile ale acestui om inovator, provenit din vechiul corp profesoral al Filozofiei). Decanul se numește Florel Furcă și reprezintă o mare speranță de reformă a întregului mediu academic. Școlit în
Cum ați ajuns totuși dumneavoastră, domnule profesor, un distins logician, să dezvoltați această pasiune acum, la sfîrșitul carierei? Nu m-aș fi mirat dacă erați biolog. Logica și zoologia însă mi se par destul de îndepărtate.“ „Ei, dragul me
Sesizîndu-mă complet pierdut, Alistar a adăugat imediat: „Uite, de pildă, legat de numărul imens de pagini al volumelor mele, s-ar putea concepe un ghid psihiatric excepțional. Să ne lămurim – eu am fost și sînt, fie și în variantă de asiste
Glume lingvistice, am persistat eu cu entuziasmul intelectual. Am făcut-o pînă și pe amuzatul. Eroare! În Catedră se făcuse o liniște de mormînt. Toți erau speriați, părînd să anticipeze continuarea. Foarte sprinten, Onisifor a sărit pe lunga masă
Porel părea cu desăvîrșire dărîmat. „M-a izbit sistematic după episodul cu Byron. Refuza să mai execute vreo comandă. Îl înnebunise, îmi țipa adesea în urechi, mai ales faptul că discreditasem, cu o nesimțire epocală, un lord aidoma lui, pe lordul Byron! Zbiera că nu mai dorește să aibă de-a face cu mine. Îmi condiționa o eventuală colaborare ulterioară de lectura integrală a operei poetice a giganticului – zicea ofuscat – lord romantic englez. Mi-a sărit și mie muștarul, se-nț
Subiecții au întîrziat să apară, iar Senel a căzut în disperare. A fost descoperit, într-o dimineață devreme, de portari și femei de serviciu, agățat, la mare înălțime, de tavanul holului principal al intrării în Universitate. Era legat cu sfori de fiecar
Tropican s-a oprit cîteva secunde, parcă derutat. A revenit ulterior: „Vă uram cu sete pentru ideile alea totalitare. Eram obligat să schimb lumea ca să vă scot din capul meu, unde intraserăți cu violență de conservator. Îmi repetam obsesio
Romeo a mai înghițit o doză de scotch și a revenit cu dinamism: „Hait, mi-am zis. Ăștia doi, alopatul și homeopatul, se urăsc! Au pornit pesemne împreună la drum, fiind cîndva prieteni, și s-au certat. Actualmente, împart cabinetul de nevoie. Merg în recepție și mai aștept cîteva minute să se facă ora pentru homeopatie. Șoc și groază! La fix, Costel Fălcuță iese din cabinetul lui și intră voios în cabinetul pe ușa căruia scria Dr. Frontală Costel. Homeopatie. Domnișoara mă inv
Locuiesc, momentan, într-o garsonieră insalubră din Berceniul copilăriei mele. Mi-am zis, evident, că astfel nu se mai putea. Trebuia să iau măsuri. Prin urmare, cînd mă contactau, mai nou, amicii străinezi, le comunicam, scurt, că nu mă voi afla în București pe perioada vizitei lor. Ce să vezi? Se pare că Dumnezeu pedepsește aspru lipsa crasă d
Spincter s-a oprit o secundă, epuizat, și după ce a respirat adînc, a continuat cu aceeași voce tragică: „M-am gîndit că n-oi muri dacă, după doctorate, mai rămîn o seară în Capitală și ascult ceva zdrăngăneală modernă. Numai că socote
În „trecut“ și în „viitor“, ar trebui să răspundem cu toții în cor. Cu un „supliment“ explicativ, de tip lexical: e drept că viața se derulează, faptic, numai în prezent, dar ea nu ar avea nici un s
Cu ceva vreme în urmă, la Universitatea ieșeană, a conferențiat un mare lingvist britanic, David Crystal, cunoscut și la noi, cu precădere pentru contribuțiile sale în domeniul foneticii și fonologiei limbii engleze, dar și datorită vizitelor anter
Bine, veți spune, are un „motiv“ venețianul, dar tot ceea ce orchestrează el ulterior (farsa adulterului Desdemonei, terminată cu moartea femeii și sinuciderea generalului) se arată a fi de o răutate mult peste conotațiile nemulțumirii pers
Mai precis, mintea lor nu vrea nici să „se declanșeze“, nici „să se dezvolte“, nici să „se activeze“, nici să „se materializeze“ cumva. Mă întreb, prin urmare, consternat: să fie țara noastră imposibil de supus recentelor explorări disciplinare? Să fie oare neurofilozofia inutilă, lipsită carevasăzică de „obiect“ și „cadru“, în eterna și fascinanta Români(c)a?
Părerea mea este că filozofia se fandosește atunci cînd repetă, în diverse contexte și, obligatoriu, cu inflexiuni pedagogic-coercitive, vechiul principiu înscris la intrarea în templul apolinic al Greciei antice (cunoscut drept „Oracolul din De
Paradoxul comportamental al eroilor și hermeneutica „egoismului“ m-au oprit întotdeauna de la o bună înțelegere a construcției alegorice ridicate de Hawthorne aici.
Am convingerea – empirică, desigur, nu sînt nici medic, nici antropolog – că etica, simțul principial al individului, impulsul distingerii răului de bine reprezintă niște realități neurologice. Sînt, cu alte cuvinte, sau ar trebui să fie segmente bine delimitate în interiorul rețelelor noastre neuronale. Există așadar, în anatomia omului, ceea ce s-ar putea numi creierul moral. Într-o carte relativ recentă (din 2006), intitulată, sugestiv, Moral Minds, un profesor de la Harvard, Marc D. Hauser p
Aristocratul din Atena iese dintr-o foarte serioasă tradiție filozofică „locală“, așa-zicînd, de care Shakespeare nu avea cum să fie străin. În celebrul lui „dialog“ Phaidon sau Despre suflet, Platon ne redă ultimele învățături ale lui Socrate către disci
Despre uimire, cu varianta ei obligatorie, în limba română, mirarea, filozofii antici greci nu aveau decît cuvinte de laudă. Platon o considera zeitatea ce ar fi zămislit o fiică deosebită, cu numele de Filozofia. În dialogul dedicat cunoașterii, Theaiteto
Fenomenalitățile relaționate camuflează, iată, realități disjuncte. Granița lor semantică separă, pe intervale infinitezimale, antinomii etice. Nu voi merge atît de departe încît să conchid că frica e „morală“, iar lașitatea „imorală“. Am conv
Am scris, în urmă cu cîțiva ani, un articol despre kakistocrația românească. Vă reamintesc faptul că acest termen se referă la „guvernarea celor mai răi“, provenind din asocierea superlativului adjectivului antic kakos – „rău“ –, kakistos, cu lexemul kratos, personificarea divin-mitologică a „autorității“ în mentalitarul grecesc. Puterea în mîna celor mai răi, pe scurt zis.
