Bucuria de a fi bucureștean

L-am reîntîlnit recent, la un congres internațional, pe colegul meu bucureștean, anglistul Frunzulian Stupici. Era extraordinar de relaxat, așa încît, la o cafea, nu m-am abținut să-l întreb de unde îi venea misterioasa aură de fericire. A răspuns neîntîrziat: „De la faptul că sînt departe de București, bătrîne! Nici nu-ți imaginezi ce pacoste este să fii acasă acolo! Nu te gîndi însă la freamătul necontenit al Capitalei. Cu ăla sînt obișnuit, întrucît m-am născut în Berceni. Nici n-aș putea trăi fără el. Nu, alta e problema, una mult mai subtilă! Prin București, toată lumea are drum de cînd ne știm. Cu aspectul forfotei umane, noi, localnicii, ne-am cam împăcat. De vreo zece ani totuși, întreaga Românie fie călătorește foarte mult în afară, fie chiar s-a mutat, cu purcel și cățel, în străinătate. Asta aduce, negreșit, multitudinea noastră de compatrioți, periodic, pentru un timp oarecare, prin sufocatul Tîrg al lui Bucur. Printre vizitatori, desigur, și numeroasele mele rude și cunoștințe – de la veri primi, secunzi și terțiari la foști colegi de liceu și facultate, prieteni emigrați, vecini de odinioară etc., etc. În plus, de cînd cu Facebook-ul (de care, altfel, nu mă pot lipsi), cu dumnealor mă aflu, practic, în contact permanent. Nu merg liniștit nici la toaletă fără a le da tuturor un raport detaliat. Ei, îți imaginezi, neîndoios, și singur că, în momentul în care se ițesc, fugitiv, în București, oamenii doresc, invariabil, să mă vadă, să depănăm împreună amintiri din tinerețe, să bem o berică, o cafeluță, ceva. La început m-am bucurat. Îmi făcea și mie plăcere să retrăiesc clipe de junețe, dar, treptat, am observat că lucrurile scăpaseră de sub control. Nu mai vorbeam despre o întrevedere pe zi – ceea ce ar fi fost oricum obositor –, ci de patru-cinci. Prietenii veneau în valuri, de regulă pentru vacanțe în țară, cei din afară, sau pentru vacanțe în exterior, cei din Provincie (știu că nu-ți place termenul, dar, pentru bucureșteni, el reprezintă un stereotip cultural și, crede-mă, îl ținem în minte scris cu majusculă). Ultimii, cu avioane la Otopeni și cu escale semnificative între ele, dedicate, susțineau sus și tare, doar întîlnirii cu mine! Ce puteam să fac? Mă întîlneam cu toți, pînă la exsanguinare! Și refuzînd să deschid Facebook-ul ori telefonul, pînă la urmă, tenace, ei mă localizau. Luau un taxi pînă la facultate, în Pitar Moș, și mă înhățau ca din oală…“

Povestind, Frunzulian și-a mai pierdut din relaxarea inițială, lăsînd o umbră să-i coboare peste iriși. Am regretat că i-am generat o anamneză traumatică, dar, curios, am continuat să ascult. „Ajunsesem să întocmesc liste de programări cu oaspeții în cauză. Fiică-mea și nevastă-mea deveniseră secretare însărcinate cu ținerea evidențelor întrevederilor – nume, ore, locuri și numere de telefoane pentru confirmări. Singur nu mai făceam față. Încurcasem deja cîteva întîlniri. Nemaiștiind cu cine mă vedeam și nemairecunoscînd fețele unora cu care nu interacționasem de decenii bune, i am amestecat. Cea mai gravă situație a fost cînd am băut o cafea cu fosta vecină din Berceni, dar, în realitate, eram cu prietena mea dintr-a unșpea. Vina ar fi trebuit totuși împărțită între noi! Tipa avea cam 134 de kilograme în plus față de liceu. Silfida din mintea mea se arăta acum în variantă de huidumă. Mă rog, cînd și-a dat seama că o confund, mi-a ars un pumn în bărbie și m-a trimis în lumea viselor. Tot răul spre bine, însă – am primit o binemeritată pauză de odihnă și nu am mai plătit eu consumația. Da, bătrîne, consumația! Fiind gazdă, achitam toate aceste escapade protocolare, de la inocentele cafele și berici la ospețele pantagruelice impuse de către unii musafiri. Mă vedeam obligat să pun a treia parte din veniturile familiei deoparte, pentru a avea un buget satisfăcător al revederilor. Predictibil, și soția, și fiica m-au părăsit. Am pierdut apartamentul de pe Calea Dorobanților. Locuiesc, momentan, într-o garsonieră insalubră din Berceniul copilăriei mele. Mi-am zis, evident, că astfel nu se mai putea. Trebuia să iau măsuri. Prin urmare, cînd mă contactau, mai nou, amicii străinezi, le comunicam, scurt, că nu mă voi afla în București pe perioada vizitei lor. Ce să vezi? Se pare că Dumnezeu pedepsește aspru lipsa crasă de ospitalitate. Mă întîlneam, pe stradă ori în magazine, cu absolut toți ăștia pe care încercam să-i fentez! Domnul mi-i aducea, consecvent, în cale, drept sancțiune pentru egoismul meu. Dacă doar s-ar fi supărat pe mine, pentru că îi mințisem, ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Dar nu, se enervau cumplit cînd mă vedeau și, aidoma huidumei, mă articulau cu sete! Mănînc deci bătaie cel puțin o dată pe săptămînă. Este totuși, fără discuție, mai bine. Măcar nu mai cheltuiesc bani! Așadar, prietene, sînt fericit aici, departe de București. Și, à propos, nefiind eu gazdă, sper că plătești tu cafeaua consumată, în postură de om mai bătrîn și, implicit, mai înstărit.“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons