O discuție (mai) savantă
Știu, trimiterea (din titlu) la „savantlîcuri“ și, posibil, la „abstracțiuni“ v-a speriat puțin. Parcă simțiți deja impulsul să treceți pe altă pagină, unde vă așteaptă, poate, lucruri mai vesele și mai pasibile de relaxare intelectuală. Aș sugera totuși să nu vă grăbiți. Dacă pornim încetișor la drum, împreună, veți vedea că unele cuvinte „grele“, precum „neurofilozofia“ (la care, vai, da, vreau să mă refer aici!), bunăoară, nu sînt chiar atît de întunecate pe cît par la prima vedere. Termenul (complicat, admit) e de dată recentă, dar problematica pe care încearcă să o acopere s-a născut în urmă cu multă vreme, cam atunci cînd omul a observat o chestiune ciudată. A sesizat că, vorbind despre facultatea gîndirii, el se referă, în fond, la două realități – realitatea „minții“ și realitatea „creierului“, cum ar veni. S-a întrebat, în consecință, firesc, dacă ele reprezintă unul și același fenomen, mai precis dacă mintea este totuna cu creierul ori ne raportăm la două entități diferite. După discuții savante, pro și contra, desigur, experții tind, finalmente, să accepte ultima ipoteză: deși, semantic, ambele aparțin zonei raționale de existență a individului, mintea și creierul se deosebesc în variante de fenomenalități. Prima rămîne o noțiune profund abstractă, ce descrie, simbolic, facultatea gîndirii, în timp ce ultimul constituie un construct concret (organic), menit să pună în funcțiune, cu mijloace biologice (anatomice), amintita facultate a gîndirii. Așadar, într-o exprimare metaforică, mintea ar fi combustibilul rațiunii, iar creierul însuși motorul ei. De aici, previzibil, s-a născut o întreagă filozofie, cu ramificații teoretice de tip ontologic, etic, neurologic și psihologic.
Au apărut mai întîi „filozofii minții“, pe care i-a preocupat această facultate în sine, cu mecanismele sale abstracte. I-a interesat modul în care ea s-a ivit, în general, ca procesualitate umană, și, în particular, în viața fiecărui ins în parte. Între teoreticieni, atrag atenția, de departe, americanul Noam Chomsky și francezul Michel Foucault. Cei doi au văzut „problema“ minții omenești din unghiuri metodologice opuse. De aceea, au și fost rugați să se confrunte, public, în 1971. Din polemica în cauză a ieșit, trei ani mai tîrziu (în 1974), o carte excepțională – Human Nature: Justice vs. Power. The Chomsky-Foucault Debate / Natura umană: Dreptate vs. Putere. Dezbaterea Chomsky-Foucault. Unde se afla însă divergența? Pe scurt, în modul cum își reprezentau filozofii „structurarea“ minții individului. Chomsky susținea interpretarea numită nativism. Foucault, dimpotrivă, părea convins de valabilitatea unui așa-zis empirism. Ce însemnau acestea? „Nativismul“ (care l-a făcut celebru pe Chomsky în lingvistică, unde predică, de decenii bune, preexistența paradigmelor de învățare a limbilor, în creierul uman, încă înainte de nașterea persoanei ca atare) supralicitează dimensiunea transcendentă a minții. Ea ar fi cumva dată, declanșîndu-se automat, cu toate virtuțile sale hermeneutic-analitice, asemenea programării preconfigurate a unui computer, pe măsură ce omul începe să trăiască și să cunoască lumea. „Empirismul“ (contraargumentul lui Foucault) încearcă să ne convingă de faptul că mintea, precum orice altă funcție omenească, e dobîndită prin experiență. Nimic nu preexistă, nu „se dovedește“ a fi înnăscut. Totul „se dezvoltă“ din interacțiune directă cu mediul.
Bineînțeles că ipotezele celor doi nu aveau doar caracter speculativ, ci doreau să ajungă la un suport științific. Mai exact, ele plecau de la „abstracțiunea“ minții și se mișcau către „concretețea“ creierului. Fiecare dintre opinenți observa că în spatele „minții“ se găsesc rețele neurale („creierul“), ce fie se activează după un program dinainte existent (Chomsky), fie se construiesc gradual, în procesul ființial (Foucault). Prin trimiterile respective, gînditorii puneau, în realitate, bazele neurofilozofiei. Ce este ea? Păi, tocmai „împăcarea“ contrariilor: specialiștii noii științe folosesc descoperirile neurologiei pentru a argumenta existența unor mecanisme cerebrale native, care permit minții umane să progreseze în ritmul acumulării de experiență. Nativismul și empirismul se întîlnesc astfel fericit, suprapunîndu-se pînă la un punct. Totuși, eu am o mare dilemă și, din acest motiv, am și scris articolul de față. Privesc descumpănit în jurul meu, în epoca postmodernității tîrzii, și constat, tulburat, că unele aspecte (neuro)filozofice nu se verifică, științific sau nu, în dinamica existențială a multora dintre semenii noștri. Ei nu mi se par compatibili nici cu perspectiva nativistă, nici cu aceea empiristă. Mai precis, mintea lor nu vrea nici să „se declanșeze“, nici „să se dezvolte“, nici să „se activeze“, nici să „se materializeze“ cumva. Mă întreb, prin urmare, consternat: să fie țara noastră imposibil de supus recentelor explorări disciplinare? Să fie oare neurofilozofia inutilă, lipsită carevasăzică de „obiect“ și „cadru“, în eterna și fascinanta Români(c)a?
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
