Poveste cu final neașteptat
Încep astăzi cu o poveste absolut adevărată, chiar dacă unele elemente ale sale vi s-ar putea părea de necrezut (nu uitați un principiu fundamental al existenței umane și, cu precădere, al celei mioritice: viața bate ficțiunea!). Prietenul unui bun prieten de-al meu și-a achiziționat un papagal foarte simpatic. Mare, frumos colorat și, pe deasupra, vorbitor. Îl ținea pe veranda casei proprii, loc în care, de altfel, proprietarul avea obiceiul să-și bea cafeaua de dimineață. Într-o zi, omul a ieșit, ca de obicei, cu ceașca aburindă în mînă și s-a așezat, gînditor, pe un scaun. Era îngrijorat în legătură cu mai multe evenimente neplăcute, ce năvăliseră asupra lui în ultima vreme. Din motive inexplicabile (sau, poate, aș îndrăzni eu să fac o supoziție, tocmai pentru că sesizase îngîndurarea stăpînului), papagalul cîrîia și se agita, insuportabil, în colivie. După un timp, enervat la culme, bărbatul s-a pierdut cu firea și a înjurat, birjărește, biata pasăre. Eu voi atenua cuvintele rostite de supăratul proprietar (precum Irina Margareta Nistor odinioară, cînd traducea filme americane pentru casetele video din comunism), dar dumneavoastră sînteți oameni imaginativi și veți înțelege, negreșit, sonoritatea reală a respectivei sudalme: „Mai taci, băi, în pisicuții mămicii tale!“.
Papagalul a priceput imediat, întrucît s-a liniștit și și-a reluat comportamentul obișnuit. Ce să vezi, însă, a doua zi? Cînd stăpînul intră pe verandă, cu cafeluța de rigoare la purtător, isteața păsăruică i se adresă, pe nepusă masă, fix cu vocea lui: „Mai taci, băi, în pisicuții mămicii tale!“. Șoc și groază, cum strigă, neîncetat, televiziunile băștinașe, nu atît pentru neașteptatul incident luat în sine, cît pentru fatalele sale consecințe. Din acel moment, nimeni nu a mai avut pace în familie. La simpla apariție pe verandă, toți erau trimiși, invariabil, la originile maternale. Pînă și șeful proprietarului zburătoarei, invitat, într-o seară, la masă de către subalternul său, o păți grandios. Neinspirat și înainte să poată fi avertizat de cei ai casei, tipul ieși pe verandă. Papagalul l-a privit suspicios, cu ciocul înclinat, iar apoi l-a executat scurt, cu glasul identic preluat de la stăpînul lui: „Mai taci, băi, în pisicuții mămicii tale!“. Scuze, iertăciuni, ploconeli, politețuri. Inutile, a considerat amicul amicului meu, deoarece, din cauza vocii lugubre emise de pasăre – a lui însuși! –, șeful nu a fost niciodată convins că nu chiar gazda sa rostise, în realitate, terifianta înjurătură. Puteți intui și singuri rezultatul. Pentru echilibrul locatarilor, papagalul fu „dat spre adopție“.
Din această istorie, deducem, cu ușurință, două lucruri. Primul îl privește pe imitator. El trebuie să învețe faptul că nici o imitație, oricît de precisă, nu se termină cu bine. Prin gestul mimetic, deși, fără îndoială, amuzant într-o fază inițială, devii ulterior, necondiționat, persona non grata. Explicația? Imitînd, pătrunzi fraudulos în intimitatea (și, implicit, în singularitatea identitară) a celuilalt. Așadar, provoci un sacrilegiu de neiertat. Represaliile vor fi pe măsură, fiincă subiectul imitației se simte „deconspirat“, „dezgolit“ de ego și, ca atare, vulnerabil. O asemenea agresiune nu poate fi trecută cu vederea. Totuși, un al doilea sens al narațiunii se referă și la imitat. Nemulțumirea sa în fața actului mimetic, cu toate că pare legitimă, este, din perspectivă subliminală, o nemulțumire în raport cu propria-i persoană. Imitația, fie și neintenționată, are un ineluctabil efect caricatural, îngroșînd, prin repetiție, defectele subiecților ei. Prin urmare, mimesis-ul funcționează, voit ori nevoit, aidoma unei oglinzi, reflectînd intervalul real exact, cu viciile și virtuțile sale componente. Cînd nu-ți place ceea ce observi, despre tine însuți, printr-un astfel de transfer insolit în afara ta, cum ar veni, poate că vinovatul nu e mimul, ci comportamentul personal.
Nu m-aș fi complăcut în aceste „panseuri“ complicate, dacă nu aș trăi, de mulți ani, cu sentimentul că România a devenit o societate a imitației, cu ambele sale ramificații semantice, de „imitator“ și de „imitat“. Pe de o parte, în absolut toate domeniile, constat un efort nebun al „structurilor“ de a imita, însă întotdeauna ieftin, aproape grosolan, lumea civilizată, de a atenționa, printr-o lălălială mimetică de mahala, că și noi existăm și că ar trebui de aceea să fim băgați în seamă. Pe de altă parte, atunci cînd, în sfîrșit, ne mai văd unii din Occident, tentația lor irepresibilă este de a ne imita, prin ridiculizare și scălîmbăieli grotești (vă mai amintiți, apropo, de s’il vous plaît, monsieur?), situație care ne scoate, instantaneu, din sărite, și ne îndeamnă la îndelungi și absurde proteste diplomatice. Am dezvoltat, mă tem, o patologie imitativă, din care nu vom ieși prea curînd. S-a instaurat puternic în mentalul colectiv, va fi greu de schimbat cînd și dacă se va pune vreodată problema. Tind să cred că mai degrabă nu. Trist rămîne aici altceva: o axiomă extrem de simplă afirmă că atenție și considerație primești doar în clipa în care reușești să te arăți original.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
