Literatură artificială
L-am descoperit pe colegul meu de la Informatică, Porel Frostanca, într-o dimineață devreme (cînd mă duceam să prind puțină liniște pentru pregătirea unui curs, înaintea debutului hărmălaiei universitare), dormind zgribulit pe o bancă din vecinătatea bătrînei noastre instituții. M-am speriat să nu i se fi făcut rău și m-am oprit în dreptul lui. S-a trezit imediat, semn că se odihnea iepurește. Avea, în plus, privire de fugar. „Sînt pierdut, Codrine!“, mi-a spus cu o tristețe imensă. „Nenorocit de propriul meu computer căruia, practic, i am dat viață.“ O scurtă paranteză se impune aici. Porel este un geniu autohton în domeniul „inteligenței artificiale“, premiat pretutindeni pentru invenții informatice excepționale. Obsesia sa mărturisită venea dintr-o lungă tradiție filozofică – aceea de a crea nu doar inteligență artificială, ci și viață, în sfîrșit (nu putem să i spunem altfel deocamdată), tot artificială. Eu, ca literat, îl comparam frecvent cu acel „artist al frumuseții“ (The Artist of the Beautiful) creat de Nathaniel Hawthorne, ceasornicarul vizionar Owen Warland, al cărui singur scop în lume era „să pună viață în interiorul mașinii“. Cam asta urmărea și profesorul Frostanca tenace, determinîndu-ne pe toți să așteptăm, cu sufletul la gură, marea breakthrough. Imaginea lui din momentul respectiv nu corespundea deloc, trebuie să observ, cu așteptările comunității academice. „Am fost neglijent“, a continuat el. „Nu am luat în calcul semnalele care apăruseră din zeci de direcții. Precum toți creatorii, am ajuns rapid victima sumbră a creației mele.“
Văzîndu-mă complet nedumerit, a recurs brusc la narațiune: „Știi că urmăresc de decenii bune să fac ceva mai mult dintr-un computer. Vreau să-l apropii de umanitate, să-i generez voință proprie, liber-arbitru, capacitatea de a judeca autonom o situație și de a recurge la decizii neinfluențate de om. Am derulat acasă multiple experimente cu performantul meu calculator. Dacă reușea să mă învingă mereu la șah, dovedind abilitatea de a hotărî independent cum să o facă, atunci, prin programul adecvat, ar fi putut să mă contreze și în alte domenii, dezvoltînd, la fel de independent, opinii suficiente lor înseși. I-am băgat, de pildă, în memorie, strict pentru verificare, cantități imense de informație literară – din zona voastră așadar –, articulîndu-i o autonomie de înțelegere și hermeneutică autonomă a fenomenului estetic. Am tremurat de fericire cînd i-am zis, intenționat, că Byron este un scriitor slabist, iar el s-a înfuriat și, cu o voce metalică de nerecunoscut, m-a pus sever la punct. Să fi văzut ce era la gura lui! Din tăntălău sfertodoct, maimuță preistorică și găinaț nenorocit nu mă scotea… Nu te mira! În paralel, l-am învățat și expresii mai colorate tocmai pentru a-i scoate la iveală personalitatea proprie, dacă nu de a dreptul antagonică, măcar într-o oarecare disonanță cu a mea. Ei bine, personalitatea asta liberă i s-a declanșat peste noapte, spre bucuria mea, desigur. Totuși, după scurt timp, îngrijorarea m-a cuprins inevitabil. Calculatorul – pe care l numisem Lordul, din motive de prețuire firească – nu mă mai asculta!“
Porel părea cu desăvîrșire dărîmat. „M-a izbit sistematic după episodul cu Byron. Refuza să mai execute vreo comandă. Îl înnebunise, îmi țipa adesea în urechi, mai ales faptul că discreditasem, cu o nesimțire epocală, un lord aidoma lui, pe lordul Byron! Zbiera că nu mai dorește să aibă de-a face cu mine. Îmi condiționa o eventuală colaborare ulterioară de lectura integrală a operei poetice a giganticului – zicea ofuscat – lord romantic englez. Mi-a sărit și mie muștarul, se-nțelege. Nu m-au pus mămica și tăticu’ să citesc poezie și-o să mă pună hahalera asta electronică? Prin urmare, cînd se aștepta mai puțin, prefăcîndu-mă, mieros, că nu voiam decît să-i adaug niște amănunte din biografia simpaticului lord Byron și asigurîndu-l că nu voi cuteza să inițiez alt tip de activitate, i-am fript lui Lord un delete monumental la absolut toată informația literară introdusă în memorie anterior. M-am hlizit în monitor cu satisfacție. Cînd s-a trezit din buimăceală, monstrul uitase de Byron și ai lui, dar, vai, nu și de mine. Din porcuț african și mamifer subdezvoltat nu mă scotea. Devenisem dușmanul. A strigat la nevastă-mea că o înșel cu femeile de serviciu din Universitate și la copii că i-aș fi adoptat. M-au părăsit in corpore, înainte să pot veni cu explicații. Am încercat să-l sparg cu bîta de baseball, însă, activîndu-și cîmpul magnetic de protecție (pe care tot eu i l-am creat, ca sistem antifurt), a respins-o, aruncîndu mi-o direct în cap. Am ieșit disperat să iau aer și m am trezit că schimbă codul alarmei, blocînd căile de acces în apartament (da, tot eu sînt de vină, cu spaima mea eternă de hoți: îl conectasem pe dement la sistem, de cîțiva ani, pentru paza locuinței). Am plecat învins și l-am mai auzit o dată, prin ușă, hohotind. Urla că ar fi lord, ce pana lui!“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
