Nașterea abuzului din spiritul teatrului

O cercetare psihologică faimoasă – despre care citisem, întîmplător, în studenție, dar căreia nu-i acordasem, la vremea respectivă, cuvenita atenție – mi-a fost reactualizată recent, în memorie, de un film din 2015, bazat pe investigația în cauză și intitulat, chiar cu numele „cazului”, The Stanford Prison Experiment / Experimentul carceral de la Stanford. Pe scurt, în 1971, o echipă de cercetători de la prestigioasa Universitate californiană Stanford, condusă de profesorul Philip G. Zimbardo, și-a propus să studieze schimbarea comportamentului uman în condițiile privării de libertate. Psihologii fuseseră finanțați de Forțele Navale Americane pentru a căuta soluții profesioniste, specializate, de îmbunătățire a relațiilor gardienilor cu deținuții în interiorul mediului penitenciar, însă proiectul lor științific a urmărit finalități și mai ambițioase, cum ar fi, bunăoară, demonstrarea ipotezei lui Zimbardo însuși că înclinațiile către abuz sau, dimpotrivă, către acceptarea abuzului sînt native în individ, ținînd de o anumită structurare comportamentală genetică latentă. În sfîrșit, „experimentul” propriu-zis a fost programat să se deruleze, pe perioada vacanței de vară, într-una dintre clădirile Universității Stanford. Un întreg etaj a devenit, practic, „închisoare”. Subiecții cercetării au provenit dintr-un grup de studenți voluntari, remunerați, desigur, pentru efortul lor. Aleatoriu (deși lor nu li s-a comunicat acest detaliu, fiind mai curînd lăsați să creadă că „selecția” s-ar fi făcut în conformitate cu diverse elemente din profilul psihologic al participanților), unii au mers în tabăra „gardienilor”, ceilalți în echipa „prizonierilor”. Timp de două săptămîni (14-28 august), „părțile” erau obligate, prin contract, „să trăiască” autentic regimul carceral, în acord cu specificul lor identitar: gardianul trebuia să fie așadar gardian, deținutul – deținut.

Vă gîndiți, probabil, ca și mine, de altfel, cînd am citit pentru prima oară despre proiect, că totul s-a transformat într-o joacă de copii și că sofisticata analiză academică a luat turnura jucăuș-caraghioasă din ciclul „conform rezultatelor unei echipe de cercetători americani”. Ei bine, nu. Evenimentele s-au desfășurat spectaculos din prima zi. „Gardienii” s-au apucat de treabă cu mult simț de răspundere, inducîndu-le „deținuților” o stare de opresiune psihică extrem de reală. Cîțiva „prizonieri” au reacționat brutal, baricadîndu-se în „celulă” și refuzînd să se supună rigorilor carcerale. Alții au clacat și s-au simțit, în mod subit, bolnavi, implorînd „oficialitățile” să înceteze experimentul. O precizare: toate acestea s-au întîmplat pe fondul strict al creării unei atmosfere carcerale și nicidecum în urma exercitării vreunui abuz fizic asupra „deținuților” (în contractul participării la experiment, se stipula, de altfel, explicit, interzicerea oricărei coerciții corporale). Starea de teroare s-a născut și, ulterior, s-a amplificat precum un incendiu devastator, iscat de o scînteie electrică aparent benignă. „Vîlvătaia” a cuprins totul într-un interval foarte scurt. „Prizonierii” fie și-au pierdut mințile, solicitînd, isteric, ieșirea din proiect, fie au căzut în catatonie, aidoma unor dezmoșteniți ai sorții. În contrapartidă, „gardienii” au dovedit exces de zel, achitîndu-se de sarcini, cumva cu voluptate, în procent de 200%. Zimbardo s-a văzut nevoit să stopeze întreaga acțiune la nici o săptămînă de la declanșarea ei. Oricum, avea deja material științific pentru o viață de cercetare. Anii ulteriori l-au făcut, bineînțeles, cunoscut în lumea academică. Profesorul a scris extensiv despre modificarea identității insului supus opresiunii. Este citat și azi în literatura de specialitate. Mă miră însă neglijarea unui amănunt crucial de către Zimbardo.

E vorba despre rolul gardienilor. Psihologul s-a concentrat pe deținuți, ocolindu-i pe aceia prin intermediul cărora și-a derulat proiectul, fie și pentru un timp limitat – „torționarii”. Schimbarea comportamentului acestora mi se pare mie absolut remarcabilă din punct de vedere psihologic. Ca și „prizonierii”, ei proveneau din mediul studențesc. Nimic nu-i distingea inițial de cei care aveau să le devină „victime”. Și totuși, intrați în „rolul” de autoritate discreționară, identitatea li s-a transformat radical. Au devenit niște monștri autocratici, pentru care cercetarea lui Zimbardo nu reprezenta o simulare, ci o realitate sălbatică, unde ei dețineau puterea absolută. Ne întrebăm frecvent cum a putut umanitatea să alunece în atîtea regimuri tiranice. Ce ne face vulnerabili la ascensiunile dictatorilor? Răspunsul meu este: dorința multora de a fi distribuiți într-un rol. Se așteaptă adesea „rolul” existenței, investirea cu sens a ființării proprii. Dacă un nebun de tipul lui Hitler, Stalin sau Ceaușescu răsare din haosul istoriei, propunînd un scenariu de „societate nouă”, mulți dintre noi vor alerga, mă tem, pentru a prinde un loc în „distribuție”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.