O delimitare necesară

Am scris, în trecut, despre frică. Mai înainte, scrisesem și despre lașitate. Le-am interpretat pe ambele, ultimativ, ca forme de deviere etică și, implicit, ca indicatori fermi ai lipsei de caracter. Stabileam totuși, în analizele mele anterioare, o nuanță hermeneutică particularizatoare, importantă pentru distingerea între aceste fragilități ale naturii umane. În timp ce, observam eu acolo, frica are circumstanța atenuantă a asocierii cu instinctul autoconservării și, prin urmare, cu nevoia de supraviețuire a individului (amîndouă imposibil de condamnat din perspectivă morală), lașitatea se revelează în postura unui exces al temerilor existențiale, grefat nu pe necesitatea ocrotirii vieții în mod generic, ci pe aceea a oblojirii vieții personale. Mai exact, în expresia sa esențială, teama ilustrează un automatism legitim, în vreme ce poltronia sugerează pervertirea acelui automatism și transformarea lui în conduită socială și etică. Fricosul se protejează pe sine de catastrofă, rămînînd în parametrii ființării naturale, lașul își protejează interesele imediate, îngăduind și, totodată, provocînd, prin comportamentul său neprincipial, catastrofe pentru cei din jur. Așadar, pot emite următoarea afirmație: Sînt fricos, dar, în nici un caz, laș. Am convingerea că ea nu conține nimic paradoxal. Cel mult, solicită o clarificare semantică și, prezumtiv, o proiecție metafizică. În alt plan însă, nu poți zice cu nici un chip: Am fost laș, pentru că m-am născut fricos. Deși, tehnic vorbind, te plasezi aici într-o zonă a cauzalităților naturale, în fond, practici o diversiune conceptuală periculoasă. Frica este un dat, lașitatea o opțiune. A le echivala înseamnă fie a nu deține proprietatea termenilor, fie, mai curînd, a fi laș în adevăratul sens al noțiunii – a te ascunde adică, ipocrit, după „semnificații“ lexicale, pentru a salva aparențele onorabilității. Cumva, tind să cred astăzi, creionînd delimitările tipologice de mai sus, că m-am arătat, în trecut, cam dur cu sentimentul de frică și, în contrapartidă, prea tolerant cu starea de lașitate. A venit, bănuiesc, timpul să rectific eroarea.

Cei mai curajoși oameni din istorie (identificați astfel prin faptele lor memorabile în diverse domenii) au recunoscut mereu, aproape fără excepție, că teama (uneori, în situațiile-limită, teama viscerală chiar) nu constituia pentru ei o emoție străină. Dimpotrivă, oximoronic exprimat, s-ar putea constata că, tocmai temîndu-se, respectivii eroi s-au dovedit temerari. Asumată ca parte din acțiunea onestă, frica te face, indubitabil, eficient, creînd o foarte utilă permeabilitate la acumularea de experiență și îmbunătățirea spiritului constructiv în viitor. Totodată, conferă stabilitate calculelor raționale, indispensabile în interiorul oricărui experiment reformator. Teama devine viciu atunci cînd determină, repetat și obtuz, în raport cu rigorile unei biografii principiale, absența acțiunii și pornirile catabazice. Pe un asemenea palier – repet, rupt de sfera instinctualității și atașat de cea a alegerii personale lucide –, frica se transformă în lașitate. În virtutea calculelor amintite (acum, desigur, exacerbate), lașul părăsește spațiul impulsurilor irepresibile, pătrunzînd, inevitabil, în cel al conștiinței, unde optează pentru „protecția“ meschină, oferită de paradigmele manifestaționale ale poltroniei. Cu „bună știință“, cum ar veni, alege să mintă, să trădeze, să prolifereze ticăloșia, să sacrifice alteritatea, moralitatea, viața umană însăși numai pentru a se „ști în siguranță“ ori, mai corect spus, pentru a-și plasa interesele proprii „la adăpost“, interese, adesea, la o eventuală dezvăluire, uluitoare prin micimea și insignifianța lor. Frica reprezintă o slăbiciune a speciei, lașitatea una a individualității. Fricosul se revendică din istoria „evoluției“, lașul se disipează, cu discreție, în tabloul cenușiu al „involuției“. Temătorul fuge din calea marasmului, în mijlocul unei multitudini speriate, lașul se ascunde, din vreme, precaut și întotdeauna singur, la gîndul posibilului marasm. Așa cum primul, în nebunia lui instinctuală, are șanse măcar să evite, dacă nu să împiedice marasmul, cel de-al doilea, în „scenariata“ sa premonitorie, poate genera unul.

Fenomenalitățile relaționate camuflează, iată, realități disjuncte. Granița lor semantică separă, pe intervale infinitezimale, antinomii etice. Nu voi merge atît de departe încît să conchid că frica e „morală“, iar lașitatea „imorală“. Am convenit, altădată, că teama fixează conturul psihologic al lașității și prezintă deci, in nuce, disponibilitate pentru conduita non-etică. Nu pot să nu remarc totuși faptul că și o slăbiciune sufletească, precum frica, practicată cu moderație, id est în restricțiile sale naturale, te păstrează în zona sigură a gesticii morale. Îți neutralizează cumva „vina“ personală, te plasează, inteligent, în aria „naturii“, îți oferă „scuza“ atavismului, te leagă de strămoși și de automatismele irepresibile ale condiției umane și ale istoriei milenare. Excesul ei, lașitatea, aidoma excesului tuturor însușirilor umane normale, dimpotrivă, se preschimbă în viciu, neutralizînd virtutea. Te descalifică în postură de individ uman. Și de personaj istoric. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.