Colegul meu de la Istoria Culturii, Virgu Zăbavă, a fost dintotdeauna un revoltat ireconciliabil. Încă din studenția noastră – petrecută, parțial, înainte de 1989 –, el se remarcase în postura de rebel. Protesta mereu împotriva vreunui abuz, invoca liberalismul occidental și denunța „pervertirea patriei“. Îl detesta, firește, pe Ceaușescu și nu se ferea să o spună în diverse cercuri. Lumea îl cam evita, dar din rațiuni diferite. Cei mai mulți îl bănuiau informator al Securității și, implicit, ag
Șmen a schițat un zîmbet trist. „Mi-au dat pînă și acest birouaș. M-au promovat accelerat, permițîndu-mi să sar trepte academice întregi. Mi-au creionat o aură de savant, fără a sesiza că dosarele mele profesionale conțineau date științifice apro
„Bătrîne“, a spus acolo, aparent epuizat, „este crucial să nu mă trădezi! Am încredere în caracterul tău integru, de om școlit în spațiul principialilor șerifi americani. Dacă se află secretul meu, pe lîngă oprobriul public, aș putea suporta și rigorile leg
Infatigabilul profesor s-a îmbrăcat pe jumătate ca Hamlet, cu ciorapii inconfundabili mulați pe picior, și pe jumătate ca Gică Hagi, cu tricoul numărul 10 al naționalei noastre de fotbal. Nu și-ar fi iritat confrații pe parcursul scenetei în cauză
„Scriitori inventați?“, am intervenit din nou, complet bulversat. „De la primul la ultimul, prietene! În ochii tuturor, eu citeam acasă o literatură formidabilă, inaccesibilă muritorilor de rînd. Directoarea a căzut pe spate de fericire. M-a declarat cel mai bun elev al liceului, m-a umplut de premii și distincții. Credea, sincer, că eram un geniu. Nici nu mai preda, practic, literatură universală. Intra la oră și zicea: Ia spune-ne, Norbu, cum mai stă treaba cu teoria franceză! I-a
Studenta care a imitat-o pe fantomatica Bertha Mason din Jane Eyre a lui Charlotte Brontë a dezvoltat mai tîrziu compulsia prizonieratului în podurile clădirilor (se dorea a fi, pesemne, așa-numita, în feminism, „mad-woman in the attic“). A
Atunci i-a venit ideea năstrușnică să mă transforme pe mine în Nicușor. Tot îmi plăcea mie teatrul, a comentat el malițios. M-a echipat ca pe beizadea (e drept că și semănam puțin cu juniorul Ceaușeștilor). Mi a aranjat părul și mi-a oferit un costum as
Akedia este sursa depresiei, ci opusul ei. Nu lîncezeala, ci hiperactivitatea, nu apatia, ci agitația, în fine, nu demonul amiezii, după cum se crede în general, ci un demon mai pervers și, totodată, mai neașteptat – demonul dimineții, al dinamismului, al vitalității, al alergăturii haotice, ce mai, prietene, al nebuniei implacabile!…“ La ultimele cuvinte, spre spaima mea, psihologul aproape a izbucnit în plîns. S-a stăpînit in extremis și apoi a continuat: „Sufăr de boala dimin
„Apropo“, a tresărit Dodel, „felicitări! Am auzit că ai cîștigat Premiul Pulitzer!“ Mi s-au învîrtit ochii în cap. Mi-am amintit însă că, pe 1 aprilie, cîțiva colegi de generație mi-au făcut o farsă, scriind pe site-ul facultății că aș fi primit Premiul Decre
Nimeni nu mai știa cine era Bubu Urlică. La reîncadrarea în Facultate, oferise numeroase adeverințe în limba portugheză, conform cărora posesorul lor, adept al culturii Pirahã, ar fi pătruns în diverse „bule“ temporale și, ca atare, ar fi căpăt
Un rîs născut în România s-ar aliena în compania unui rîs din Slovenia sau a unui bob-cat trăitor în Arizona. La fel, ursul carpatin în compania moșmartinilor de aiurea. Interesant, teoria mergea pînă la detaliul regional. Și în interiorul aceleia
Colegul meu de la Chimie, Drăgușilă Derdeluc, a căzut, de ceva vreme, într-o depresie serioasă. Am fost la o cafea cu el și mi-a mărturisit că nu vede cu ochi buni soarta educației în următoarele decenii. „Ne ducem de-a berbeleacul, bătrî
„Tu ești Ciungu?“ „Da“, a mieunat profesorul. „Fi-ți-ar paragrafele lu’ pește să-ți fie!“, a mîrîit cel dintîi, repezindu-se spre noi. Ciungu a zbughit-o ca un iepuraș (urmărit de alt iepuraș) în sezonul de împerechere.
Cînd colegul meu botanist, profesorul Cîrlan Lînă, a început să se prezinte prin Universitate drept Carolus Linnaeus și a apărut pe coridoare cu perucă și vestimentație din secolul al XVIII-lea, am știut că lucrurile scăpaseră complet de sub control. Fascinația lui – să admitem: cu mici nuanțe patologice încă de la început! – pentru naturalistul suedez Carl Linné (alias Carolus Linnaeus) era cunoscută în mediul academic de decenii bune. Acest băiat de cioban din zona de munte a Mold
„Tarantino“ îi spunea, într-un foarte scurt apel telefonic, secretarei-șefe: „Lectură, deschis, cinci minute.“ Femeia se obișnuise cu un astfel de ordin și îl ducea la îndeplinire imediat, dar, înlocuită fiind la un moment dat de o colegă tînără, dezastrul se produse. Fata nu a înțeles nimic din comanda stranie a lui Coprodrag. Speriată, alergînd buimacă de colo-colo, descuie birourile de la „Protocol“ integral, scrise rapid un afiș cu enunțul – „Prorectoratul este deschis cinci mi
Ameliu a apelat la trei comisii de jurizare, independente una de cealaltă, construite totuși echilibrat. Fiecare avea zece membri (cinci bărbați și cinci femei), cu proveniențe sociale, intelectuale și profiluri emoționale variate (acelea
L-am întîlnit, nu de mult, pe prietenul meu de la Fizică, profesorul Mișu Prăvălitu. Avea o satisfacție debordantă imprimată pe chip. „Dragul meu“, a strigat el cum m-a văzut, „ți-am citit articolul despre rectorul obsedat de grilele CNATDCU. Interesant, dar nici pe departe comparabil cu povestea șefului nostru de departament, Mătrăgun Șoricaru, la rîndul lui un obsedat feroce. Nu de grile de evalua-re, ci de FAZ-uri (pentru cei mai puțin familiarizați cu mediul academic p
Rectorul Universității „Leonardo da Vinci“, profesorul Florel Apăvie, a fost arestat deunăzi pentru un motiv halucinant: „sechestrare de persoane și comportament violent“. Totul pornise de la chestiuni academice. Florel visa să-și aducă universitatea la nivel european. Ca atare, evaluările permanente constituiau pentru el un lucru sfînt. Se folosea de cele mai autorizate instrumente oferite de sistemul nostru educațional – vestitele „grile CNATDCU“. Profesorii de la „Leona
Sugară, fătuță, hipopotamă, vultură, struță, crăpuță, rîsă, șoaimă, păstrăvă, pescărușă, licuricică, puricioacă, păianjeniță și, desigur, soamnă. Mai mult, imitînd-o pe prozatoarea britanică Virginia Woolf (care, într-un celebru eseu feminist, s
Amicul s-a oprit o clipă, cu privire hăituită, apoi a continuat: „Ce crezi că s-a întîmplat? Rapid, maratonista a luat-o la sănătoasa, vuind din gură ca un motor și ținînd teul pe podea ca pe o torpilă. A luxat picioarele clienților, a spart geamuri și a d
Lingvistul chinez Zhang Wei Chung s-a naturalizat, ca să spun așa, de mulți ani, în facultatea noastră, unde predă lingvistică. A învățat limba română extrem de repede. Cu excepția detaliilor legate de specificitatea chinezei materne, profesorul
Profesorul de Estetică Mario Răsare și-a început examenul oral cu studentul Carpat Torente – de la masteratul de Teoria Literaturii – în trombă. „Prezentați-mi, vă rog, pe scurt, estetica structuralistă!“ „Să mă refer, mai întîi, la partea lingvistică, saussuriană
Am dezvoltat brusc un respect uriaș pentru filozoful Jebediah. Am realizat că omul pătrunsese, empiric, în adîncimea existenței. L-am urmărit, în aeroport, cum își trata respectuos bagajul („Dumnealui este întotdeauna simplu!“) și cum i se adresa afectuos telefo
L-am văzut deunăzi, pe coridoarele Universității, extrem de trist, pe colegul meu de la Filozofie, profesorul Pablo Pidmeu Pelicanu (cunoscut și ca „PPP-ul poststructuralist“!), cel mai mare gînditor deconstructivist român, format direct, nemediat în vreun fel, din ideologia lui Jacques Derrida. Porecla amintită („PPP-ul“) îi venea tocmai din această descendență filozofică pe care și-o asuma aproape fanatic. L-am întrebat, se înțelege, de ce era așa de abătut. Răspunsul lui sec – „M-a părăsit so
Neașteptat, doamna Nevindecatu a revenit cu mină îngrijorată în aula goală. A stins, conștiincioasă, lumina, întrucît era prorector cu gestiunea. A aruncat o privire de ansamblu peste încăpere și a strigat „Trăiască!“. După care a închis, atent, ușa.
În urmă cu patru zile, colegul meu de la Folclor, Diafan Pîngărică, tuna și fulgera, pe coridoarele Facultății, împotriva noii generații de studenți. „Ce s-a întîmplat, maestre? Te-au trădat discipolii?“, l-am întrebat jocular, sperînd să-i atenuez starea de irascibilitate.
I-a explicat mai tînărului său rival că se schimbase radical. Trecuse la budism. Realizase că făcuse multe rele în viața lui, iar acum dorea să-și repare karma, să o vindece în regim de urgență, să o treacă printr-o „terapie intensivă“. Cerea
Marmelat Gităblîndă avea o fixație cu lupta dintre bine și rău în societatea contemporană. Ca atare, a scris numeroase alegorii axate pe antagonismul dintre „fiara insidioasă“ și „sufletul limpede al dreptului“. Inițial, s-a crezut că omul se bănuia un nou apostol al Apocalipsei.
„De ce vreau să-mi cumpăr cămăși? E vorba despre o nevoie psihologică ori faptul reprezintă o necesitate de exprimare personală în anumite circumstanțe? Presupunînd că răspunsul este cel de-al doilea, trecem la nivelul următor. Cine sînt eu?
„Televizorul cu preaviz“, cum i se spunea în comunitatea noastră academică. Ăsta te anunța, nefiind deschis, ce se întîmpla pe diverse canale: „Uăi, tolomacule, vezi că se bat protestatarii cu jandarmii, dă pe știri, nu mai dormi în papuci!“
A abandonat morga și sofisticăriile. A introdus bancuri în prelegeri, culese inițial de pe la prieteni, iar ulterior de pe Internet. Le interpreta atît de bine încît studenții se tăvăleau literalmente pe jos de rîs.
Ați ucis mitul, ați ucis mitul! Încercam să salvez aparențele, să creez impresia că, la noi, mai există încă meseriași. Ați aflat cumplitul adevăr – nu mai există! Veți pieri în tristețe și fără parchet…» S-a cărat în trombă. A avut dreptate.
„Ce să înțelegi?“, am întrebat cu jumătate de gură. „Că interdisciplinaritatea e drumul către iad! Am primit semne neconvenționale de la Dumnezeu, dar eu nimic! În urmă cu ani buni, cînd veneam seara acasă cu gentoiul meu burdușit de cărți variate, din arii diverse, transdisciplinare, vîrstnicii de pe scară mă bănuiau poștaș și mă luau la palme, zbierînd la mine că le pap pensia. Am primit cîteva șuturi și de la un asistent de la Etică. Presupusese că aș fi fost portarul
Am întrebat speriat: „Cum ai putut să te schimbi în halul ăsta, Robogică?“ A rîgîit formidabil, după care mi-a mîrîit amenințător: „Te bag în dragostea mea, sorosistule!!“
„Contratimpul“ dintre operă și autor derivă din tensiunea intrinsecă ivită între cei doi. Nu sugerează oare G. Călinescu, într-o analiză asupra baladei meșterului Manole, că opera perfectă e apocrifă, preluînd de la făuritorul său doar capacitatea de a exista? Sacrificiul autorului ilustrează regula și nu excepția actului creator. După principiul vaselor comunicante, viața unuia (în speță, a autorului) o condiționează pe a celuilalt (a produsului creației). Transferul dinspre
Mă băteam, cimpanzește, cu palma pe piept și strigam: „Prst, prst! N țlg, n țlg!“ Un șmecheraș ar fi urlat odată, caragialian, după el: „Directoru prefecturi locale insultat grav, palme și dumnezeu mami cafiné central…“
Optimistul se expune, în concluzie, răului – în postură de persoană – mai puternic decît pesimistul, întrucît pare să nu-l priceapă sau, și mai grav, să nu-i accepte existența. El este naivul, metafizicul, excentricul, inadaptatul, și nu viceversa. Optimistul crede în „caii verzi de pe pereți“, pe cînd opusul său se ancorează, fie și plîngînd ca un băiețel alintat,
Aud uneori spunîndu-se despre unii oameni că ar fi „imaturi“. Observația mă intrigă, întrucît, foarte frecvent, indivizii caracterizați astfel se află la vîrste respectabile, trecute (măcar) de prima tinerețe. Pot să înțeleg, la rigoare, că dobîndirea
Ajuns în faţa lui Dumnezeu, Einstein ar fi manifestat o curiozitate intensă şi irepresibilă pentru formula Facerii. Creatorul, după un moment de meditaţie, îşi zice: „La urma urmelor, e vorba despre Einstein, mintea cea mai bună a umanităţii din toate timpurile.“
Foarte curînd după căsătorie, monarhul iese din mreaja farmecelor Annei, realizînd natura sa malefică. Noua regină îl îndepărtase de Mary, pe care a marginalizat-o brutal, în ciuda faptului că îi era soră şi, în plus, îi dăruise lui Henric doi copii.
În viziunea lui pedagogică, Plantagenet s-a simțit atras de așa-numita „teorie nativistă“ (Nativist Theory), bazată pe argumentul fundamental că, în ansamblul său, comportamentul uman și, într-un anume sens, identitatea noastră esențială rămîn „pre-programate“, sînt adică înnăscute, mediul unde evoluăm nefăcînd altceva decît să le prilejuiască manifestarea. Claponel, dimpotrivă, devenise adeptul „teoriei educației prin experiență socială“
„Maladii, guturaiuri, viroze?…“, a întrebat îndrumătorul de doctorate nedumerit. „Da“, a zis Tarz Ana netulburată, „voi explora în profunzime fiziologia basmului! Să nu vă faceți griji deci! Sînt responsabilă și dedicată. Exact ceea ce este necesar într-un asemenea nobil și, deopotrivă, sofisticat demers…“
Se părea că, în ciuda dorinței lor, Fleașcă și Îmblănilă se înscuscriseră de vreo doi ani. Băiatul lui Augustus și fata lui Deceneu, studenți la Greacă, s-au îndrăgostit iremediabil și, romeojuletian, au hotărît să se căsătorească, deși tații lor nu se puteau suferi.
Chirurgul a spus că-i emite hîrtie doar dacă-l taie, fie și puțin. În caz contrar, comitea fraudă. Au convenit să-i elimine o bucățică din lobul urechii stîngi, cu motivația existenței acolo a unui melanom în formă incipientă. L-a executat rapid.
Maimurelu și Căpșunel au ajuns în postura de angliști (francofoni). Memoriul a rămas nesoluționat. Cu atît mai mult cu cît directoarea de la Engleză, doamna Filomela Asparag, a precizat: „Vai, dar nu vom abandona doi băieți frumoși! Îi reprofilăm!“
Nu mai sînt Mobidica. Am devenit Moby Dick, Balena Albă… Prin urmare, bagă de seamă Ahabule în ruină! Voi găsi eu cumva o cale să-ți vin de hac în numele oropsitului pipil…
