Schizoidii apoplectice
M-a sunat într-o seară, săptămîna trecută, doamna Mititica Polen, soția colegului meu Costel Polen, orientalist cu specializare principală în limba farsi (farsi, desigur, după denumirea impusă de arabă, în realitate însă, „limba persană“ sau, cel mult, parsi, așa cum de altfel ne și cerea Costel mereu, extrem de nervos, să ne referim, corect, la obiectul muncii sale!). Mititica plîngea deznădăjduită. Îl luaseră pe bietul profesor, de dimineață, chiar din sala de examen, cu ambulanța. Ce se întîmplase? Doamna Polen mi-a explicat contextul cu destulă greutate, printre sughițurile determinate de plîns și pe fondul unei anumite stinghereli sesizabile în vocea întreruptă de spasme. Din detaliile furnizate, am intuit sursa stîn-jenelii ei: fuseseră necesari mai mulți brancardieri pentru a-l transporta pe orientalist, venise și o a doua Salvare să acorde îngrijiri medicale unor posibile „victime aflate la fața locului“, s-a apelat la „cămașă“ pentru imobilizarea pacientului, pacient a cărui destinație ultimă a fost secția de Neuropsihiatrie etc., etc. Cu alte cuvinte, m-am lămurit imediat, paradoxalul Costel o făcuse lată. Oarecum previzibil. Toată lumea îl știa pe Polen așa încă din tinerețe – „paradoxal“. Era „locuit“ de două „euri“ opuse – blajinul, cumsecadele, elegantul și simpaticul profesor Polen, alături de sceleratul, întunecatul și bestialul Nea Costel ivit, în răstimpuri, pe nepusă masă. Am lăsat, prin urmare, eufemismele la o parte și am întrebat-o direct: „Ce i-a mai trăsnit prin cap acum?“ Doamna Polen a început să plîngă năvalnic. Apoi, oftînd teribil, mi-a răspuns: „Înțeleg că, după ce le-a dat subiectul celor cinci studenți pe care-i are la farsi, din motive obscure, l-a smuls pe băiatul firav care stătea în prima bancă și, ținîndu-l aprig de umeri, l-a învîrtit prin aer… Ulterior, i-a plesnit pe tinerii din amfiteatru cu el…“ „Vrei să repeți?“, am întrerupt-o terifiat. „Da, ai înțeles bine: a bătut patru studenți cu un al cincilea, folosindu-se adică de ăsta din urmă ca de o armă – cum să-i spun? – vie… Faptul însă nu mai are nici o importanță. Vor fi consecințe drastice, extreme… Te-am sunat doar să-ți transmit că vrea să te vadă. A urlat la mine că el ar fi Hamlet, iar tu Horațio și, ca atare, ai misiunea să i tezaurizezi povestea!“ M-am dus așadar, a doua zi, la Clinica de „Furioși“…
Noroc că am pile acolo (am jucat fotbal, în liceu, cu directorul actual al spitalului, director care, inexplicabil, m-a numit constant Alimoș, deși i-am precizat de cîteva ori că mă cheamă Codrin – am acceptat, într-un tîrziu, baladescul apelativ, fiindcă observasem privirea doctorului ațintită, metafizic, în depărtări cețoase, undeva pe peretele de deasupra capului meu). Un zdrahon în costum de infirmier m-a condus pe niște coridoare sumbre, cu uși ferecate. L-am găsit pe Costel, cu multiple perfuzii înfipte în mîini, într-o rezervă izolată. Avea o expresie de fericire prostească întipărită pe chip. „Ce bine îmi pare să te văd!“, a strigat cu o vioiciune pe care n-ai fi bănuit-o în circumstanțele date. „Am decis: numai tu, Ishmael, ești calificat să-mi spui istoria! O istorie fabuloasă, care, prin episodul recent, și-a revelat în sfîrșit sensul. Eu nu sînt unul, ci doi! Am simțit dintotdeauna dualitatea, dar acum am dovada clară. În mine coexistă doi indivizi, unul diurn, manifest în împrejurări academice, celălalt nocturn, demonic, freudian (Mititica s-a confruntat mai des cu el, voi, ceilalți, l-ați văzut cu intermitențe, complet neconvingător!). Am hotărît acum cîțiva ani să încerc să-l scot la lumină și pe acest al doilea domn Polen. Să nu-l mai tratez carevasăzică asemenea unui cetățean de categorie inferioară. Costel Bunul, trăit singular, in everyday life, rămînea o farsă făcută de un jalnic profesoraș de farsi. În numele adevărului, Costel Ne-Bunul trebuia, imperios, dezvăluit! Am încercat inițial prin meditație. Nimic! Ne-Bunul se ascundea magistral. Ieșea cînd avea el chef și îi ardea vreo trei scatoalce Mititicii ori zbiera la cîte-o față palidă din Universitate. Bunul se bucura de prioritate. Deținea exclusivitatea identitară în ochii alterității. Atunci ce mi-am zis? Hai să caut soluții în străvechea alchimie persană! Să rezolv problema prin metode antice miraculoase! Mi-a luat vreme îndelungată cercetarea, admit, dar rezultatul a fost sublim. Am creat o licoare magică menită să-l aducă în prim-plan pe disprețuitul Ne-Bun. Odată ingerată, nimeni și nimic nu-i mai stătea în cale… Am băut-o, cu emoție, înainte de examenul de ieri. Succes deplin! Ai aflat probabil că am rupt în bătaie o grupă întreagă de studenți, cu eficiență de timp maximă!…“
„Costel, Costel!“, am intervenit tulburat. „Povestea ta seamănă leit cu faimoasa narațiune a lui Stevenson despre doctorul Jekyll și domnul Hyde…“ Ochii i s au întunecat brusc. A scos un răget sălbatic. „Mă acuzi de plaaagiaaaat?“ Și-a smuls perfuziile și n-am mai auzit decît „muma-n…“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
