Războiul protopopeic
Doamna profesor Protopopeea Protopopescu, de la Biologie, specializată de mulți ani pe Etologie – pe comportamentul și psihologia animalelor carevasăzică – a declanșat, încă de la debutul deceniului trecut, un război ecologic, cu implicații în țară și în străinătate. Pe scurt, ea se opunea vehement politicii de strămutare a exponatelor tinere din fauna regională sau națională în fauna altor arii, fie din interiorul patriei noastre ori din afara sa. Demersul aprigei universitare nu era însă strict etnocentric. Dezavua, în egală măsură, fenomenul de dislocare animalieră de pe întregul mapamond. Se știe că, de ceva vreme, organizațiile ecologice de profil fac eforturi de repopulare a unor spații geografice cu diverse specii de animale și păsări pe cale de dispariție (și chiar dispărute!) acolo, din cauza acțiunilor de habitat, invazive, derulate de către omul modern. În acest scop, sînt preluate exemplare june și sănătoase (din teritoriile unde ele încă prosperă) și readaptate, naturalizate, în spații de adopție. Oricăruia dintre noi, cred, procesul i-ar apărea firesc, pornind de la premisa că individul trebuie să revină la armonia primordială și să reconstruiască fauna distrusă, prin reabilitarea populațiilor de urși, rîși, lupi, vulpi, cinteze și privighetori în Europa și în lume. Nu și doamnei etolog însă, care a elaborat, în această privință, o teorie spectaculoasă, generatoare de mari polemici și scandaluri pe la forurile de mediu autohtone și euro-americane.
Pe scurt, Protopopeea susținea că animalele, aidoma ființelor umane, se nasc în locuri particularizate de specificități culturale. Da, aceasta era noțiunea academică folosită de cercetătoare – specificitate culturală! Prin intermediul ei, definea caracteristicile comportamentale, mentalitare și de comunicare ale animalelor aparținătoare diverselor zone geografice. Cu alte cuvinte, reprezentanții faunei planetare ar vorbi în limbi, adică ar folosi, în sunetele emise de fiecare specie în parte, dialecte și limbaje personalizate, pentru a comunica unul cu celălalt. Ca atare, un rîs născut în România s-ar aliena în compania unui rîs din Slovenia sau a unui bob-cat trăitor în Arizona. La fel, ursul carpatin în compania moșmartinilor de aiurea. Interesant, teoria mergea pînă la detaliul regional. Și în interiorul aceleiași țări, afirma etologul, animalele ar fi folosit sonorități dialectale pentru transmiterea de mesaje, mistrețul moldav, de pildă, avînd șanse mari să fie surprins de accentul mistrețului muntean și de intonația celui ardelean. Mai mult, constatase doamna Protopopescu, atît fiarele pădurii, cît și păsările s-ar fi organizat în caste, clanuri și ordine, fiecare cu sistemele lor de comunicare și cutumele lor comportamentale. Lupul moldo-vlah nu s-ar fi intersectat, pe un astfel de palier, cu cel transatlantic, tot așa cum, nici în planul miniatural, lupul transilvan nu s-ar fi regăsit, cultural vorbind, în lupul prahovean.
La păsări, treaba devenea și mai complicată. Biologul, citînd, într-adevăr, din ornitologi celebri, care argumentaseră asemenea ipoteze în trecut, spunea că simpaticele cinteze ar fi comunicat prin țipete variate, în funcție de valea în care viețuiau, la ele deosebirile regionale fiind deci și mai intense. Nu mai amintesc diversitatea comportamentală menționată de Protopopeea la scatii, bufnițe, pupeze și ciocănitori! Dacă la oameni expresia „omul și locul“ capătă sens în paradigma stratificării sociale și geografice, la profesoara noastră, sintagma „ciocănitoarea și copacul“ deținea o semnificație etologică absolută. Relocarea, de aceea, reprezenta o crimă pe care Protopopeea o denunța agresiv ori de cîte ori avea ocazia. Inevitabil, tragedia s-a produs. La Congresul Biologilor, desfășurat recent în Universitate, pe colegul Nanu Cumnățel l-a pus Sfîntu’ să participe cu o lucrare intitulată Ursulețul carpatin. Dialecte și obiceiuri. Cercetarea lui se referea la reacția urșilor băștinași în fața tendințelor de redistribuire a lor în spațiu. A strigat Cumnățel, în aula arhiplină, că ursacul moldovean s-ar exprima așa: „Mîr, mîr, pi mini, uăi ghiorlani, di-așilea di pi munti nu mî clintiești!“ Cel muntean ar fi schimbat puțin registrul: „Mor, mor, pă mine, bre nene, dă aici dă pă munte nu mă clintești!“. Nici ardeleanul nu s-ar fi lăsat mai prejos: „Moor, moor, no, mă frățiore, pă miine d-aiicee dă pă muntee, nuu măă clinteești, mă!“
Biologii prezenți la eveniment au intrat subit în agitație, întrucît o observaseră pe Protopopeea pornind avîntat, precum un hultan cu aripile întinse, spre prezidiu. Cumnățel a mai apucat să ofere și varianta ursului bănățean – „Mor, mor, pe mine, măi ceacea, ge-aici ge pe munce nu mă clincești!“ –, iar apoi a zbughit-o, terifiat, către ieșire, cu madam Protopopescu după el. Cea din urmă – complet dezlănțuită – scotea urlete marțiale, de uliu nemilos, pe care martorii pasionați de etologie l-au și inclus, ad-hoc, în „clanul“ Diabolicus.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
