Parchet

Ştiu că tentația de a vă gîndi la Justiție este mare, dar vă asigur că nu aveți de ce. Mă refer la sensul banal al termenului parchet, ce mi-a fost reactivat recent, într-un mod bizar, de reîntîlnirea (după vacanță) cu colegul meu americanist Aurică Prepuțeanu. Omul a venit la Universitate îmbrăcat într-o salopetă de tîmplar – cu multiple ustensile atîrnate în buzunarele largi – și cu o bască neagră, proletară, pe cap. Îl știam cam stîngist de felul lui și am bănuit că asta ar fi ultima modă printre intelectualii marxiști. „Oh, nu!“, m-a asigurat el cînd l-am interpelat. „Totul pornește de la curățenia pe care am decis să o facem în casă în perioada concediului. Dacă ai puțin timp, îți voi spune o poveste fascinantă!“ Pentru o poveste bună îmi găsesc întotdeauna timp. L-am ascultat așadar cu atenție. „Nevastă-mea a venit cu ideea ca, pe lîngă celelalte renovări, să schimbăm și parchetul. Mă apuc să întreb, în dreapta și în stînga, de la amicul Google pînă la amicii în carne și oase, despre meșteri parchetari. Acțiune dificilă, trebuie să recunosc. Toți cică ar fi la muncă prin Italia și prin Spania. Mă rog, după un oarece efort, cu ajutorul Internetului și al cunoștințelor, obțin patru numere de telefon, cam stranii, ca să fiu sincer, din punctul de vedere al numelor tipilor aflați în spatele lor – Nea Dică, Nea Gică, Nea Nică și Nea Tică. «Măi, să fie!», mi am zis. «Congregația parchetarilor are, pare-se, vocația rimelor onomastice…» Îl sun pe primul, pe Nea Dică. Amabil personajul! Se prezintă iute la apel. Evaluează totul și îmi face o ofertă. Teribil de costisitoare. În plus, îmi descrie niște proceduri tehnice care îmi dau fiori de gheață. Dorea să pună parchet pe tavan și pe pereți, întrucît așa s-ar practica în lumea bună, adică în Occident. «Vedeți-vă de treabă», am ripostat. «Umblu și eu pe afară și nu am observat nicăieri astfel de monstruozități.» «Cum credeți…», mi-a răspuns ofuscat. «Încercați la alt coleg, însă mi-e că nu prea mai găsiți meșteri pe placul dumneavoastră. Ăștia cîțiva, care am rămas în România, încercăm să civilizăm poporul, dar, după cum se vede, nu reușim…»

Ne-am despărțit rece“, a continuat Prepuțeanu, „și, imediat, am sunat la numărul al doilea, la Nea Gică. Spre uimirea mea, insul s-a arătat disponibil pe loc și nici măcar nu mi-a cerut multe detalii despre adresă. A spus că ajunge la noi în maximum o oră. M-am bucurat enorm. O nimerisem cu Nea Gică! Apare omul la fix și intră foarte relaxat în casă. Și eu, și soția ne-am tulburat într-o oarecare măsură, întîlnindu-l. Nu doar numele îi suna ăstuia ca al primului meșter, dar și semăna cu el. Aceeași înălțime, același timbru al vocii, același preț al lucrării și – oroare! – aceeași pornire nebunească de a tapeta pereții cu parchet. Părul îi era diferit – lung și alb. Purta, de asemenea, niște ochelari fumurii, de mafiot italian (lucrase probabil în Peninsulă). Auzindu-l cum perora aiureli, mi-a sărit muștarul. «V-ați tîmpit toți parchetarii?», am întrebat. «Cum să-mi puneți parchet pe tavan? Și încă la banii ăștia! Ați înnebunit?» A plecat iritat, aruncîndu-mi, din ușă, aidoma celui dintîi, cîteva reflecții asupra civilizării neamului românesc și certitudinea că nu voi găsi nici un parchetar calic, după chipul și asemănarea mea. Îl apelez, îndîrjit, pe cel de-al treilea individ, pe Nea Nică. Vine și ăsta cu viteza luminii și, ai ghicit, seamănă teribil cu Nea Dică și cu Nea Gică. Poartă totuși o salopetă de alt tip și un breton negru, negru, à la Mireille Mathieu, de un ridicol absolut. Narațiunea, cu toate acestea, se repetă exasperant – preț exorbitant, parchet peste tot, dat rapid afară și considerațiuni pesimiste, din prag, în privința gradului nostru de civilizare. Îl sun bineînțeles și pe Nea Tică, fără mari speranțe. Previzibil, apare un specimen înrudit cu cei trei muschetari anteriori, dedicat modelului de civilizație occidentală și conceptului de parchet atotcuprinzător. Deosebită la ăsta era barba albă, de Moș Crăciun. N-am mai rezistat și l-am apucat de ea cu putere, precum un copil neascultător, așezat cu forța în brațele lui Santa. Ce să vezi? Bărboiul s-a desprins într-o clipă și de sub el a apărut Nea Dică, primul vizitator, care era, evident, și Nea Gică, și Nea Nică, și, iată, Nea Tică!…

«Ce-ați făcut? Ce-ați făcut?», s-a pus ipochimenul pe zbierat. «Ați ucis mitul, ați ucis mitul! Încercam să salvez aparențele, să creez impresia că, la noi, mai există încă meseriași. Ați aflat cumplitul adevăr – nu mai există! Veți pieri în tristețe și fără parchet…» S-a cărat în trombă. A avut dreptate. Nu am mai găsit pe nimeni, dar nu am pierit. M-am specializat eu în punerea parchetului. Am făcut o lucrare magistrală. Mi-am descoperit adevărata vocație. Am solicitat deja conducerii Universității să mă treacă, de pe poziția de profesor, pe cea de tîmplar-parchetar. Cîștig remarcabil. Și, apropo, nu mai sînt Aurică Prepuțeanu, ci Rică, Nea Rică! Îți pot da și noile mele numere de telefon…“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.