Lingvista ultragiată
Articolul meu dilematic de săptămîna trecută („Sporturi extreme: lingvistica“) a supărat o teribil pe doamna profesor universitar Mobidica Rever, specialistă, din cîte am înțeles, în limbi pe cale de dispariție. Motivul enervării? L-ați ghicit, desigur: referirea mea „amatoare“ la limba pipil. Lingvista mi-a trimis o scrisoare ultragiată (scrisoare, spre surprinderea mea, expediată prin poștă, redactată de mînă, cu plic, ștampilă și adresa de la Universitatea unde lucrez frumos caligrafiată în dreptul destinatarului, scrisoare, ce mai, rarissimă!) pe care o voi reproduce – la cererea domniei-sale – întocmai în paragrafele următoare: „Domnule CLC (de stimate nici nu poate fi vorba), am citit cu iritare crescîndă relatarea dumneavoastră din Dilema veche, referitoare la incidentul fatal din existența colegului meu (vorba vine!) Diogen Alpineanu. Să ne lămurim dintru început! Acel prostănac nu era lingvist decît în visele lui diurne. A fost un uzurpator de școală, un delabrat, un, un, un… Ah, mai bine mă opresc aici, că risc să-mi ies complet din minți, iar problema este legată de dumneata, nu de ipochimenul care și-a meritat soarta (à propos, dacă o știți pe Mistuna Copacaban, vă invit să-i transmiteți, din partea mea, Excelsior!)! Așadar, revenind la dumneata, domnule (vai de capul meu!) filolog, cum poți să numești dialect limba pipil? E limbă, pentru numele lui Dumnezeu, are ea însăși dialecte pe care nu ți le mai înșir acum, întrucît oricum nu ai pricepe nimic! Ține de spațiul nativilor americani, fiind folosită în America precolumbiană, din zona statului Utah pînă în actualele El Salvador, Nicaragua și toată America Centrală. Se află pe cale de dispariție. Mai există, în prezent, din păcate, doar vreo 500 de vorbitori autentici de Pipil. Sau – pentru informarea matale! – Nawat, cum i se mai spune. Limba nawat, desigur, sfertodoctule, nu dialectul – ferească Sfîntul! – nawat!… Iar m am urcat pe dulap de nervi și va trebui să-mi fac a cincea injecție pe ziua de azi pentru a mă liniști. Ești un terminator de universitari, domnule, cu textele dumitale! Ne aduci la exasperare! Ne distrugi metodic, fără nici un scrupul!…
Să revin însă la scopul scrisorii de față! Te conjur să o publici ad litteram în cadrul rubricii din Dilema veche! (În paranteză fie zis, iată cum sfertodocții de teapa dumitale se bucură de audiențe imense, cărora le comunică tot felul de prostii, iar savanții ca mine stau captivi în anonimat și înghit pastile cu pumnul din cauza celor ca tine! Să mai crezi că ar fi dreptate în lume!) Apariția misivei va fi reparatorie pentru statutul limbii pipil (pe care l-ai decredibilizat, numindu-l dialect – scriu asta cu sîngele zvîcnindu-mi în timpane!), dar și pentru un vechi proiect lingvistic de al meu, desconsiderat decenii la rînd de așa-zișii gramaticieni ai României. Considerînd că am reabilitat cît de cît bietul pipil (oh, dacă aș fi putut să pun și mîna pe tine, CLC-ule, fie și preț de un minut, ce reabilitare adevărată ar fi fost, mamă mamă!), să trec la proiect! Mai întîi, punctul științific de plecare (cititori ai CLC-ului, atenție aici la ce este cu adevărat cercetarea academică!; nu vă mai lăsați prostiți cu textulețe de ziar, fir-ați voi să fiți de zelatori ai intelectualilor de mucava!). În limba pipil, pluralul substantivelor se realizează într-un mod foarte original: cuvîntului la singular i se adaugă un sufix interesant, format din prima silabă a lexemului în cauză și morfemul gramatical j. Să exemplificăm chiar cu termenul mistun/pisică, pe care l-ai folosit și dumneata într-o manieră – nu mai comentez, că-mi circulă limfa prin creier cu viteza luminii – diletantă! Mistun (la singular) devine Mijmistun la plural, adică pisici (s-a reluat silaba mi împreună cu morfemul j – mijmistun/pisici). Identic se întîmplă cu substantivul kal/casă – kajkal/case. Ori cu tukat/păianjen – tujtukat/păianjeni. Și cu toate celelalte, de care matale habar nu ai! Ei bine, și acum trec la partea a doua a proiectului meu inovator, inițiat cu multă vreme în urmă! Am vrut să revoluționez limba română, propunînd Academiei RSR, în 1986, adoptarea și la noi a acestui tip de plural. Pluralele românești sînt ilogice, neregulate și caraghioase. Auzi, chibrit/chibrite/chibrituri, păsărică/păsărele/păsărici, vis/vise/visuri, copertă/coperte/coperți ș.a.m.d. Tîmpenii!…
Ne-ar strica oare să spunem chibrit/chijchibrit, păsărică/păjpăsărică, copertă/cojcopertă? Sau, ca să fiu în temă, cuțitar/cujcuțitar? Bineînțeles că nu! Impostorii de la Academie m-au ignorat însă atunci, așa cum mă ignoră și azi… Stau, în schimb, închisă în camera albă, cu pereții acoperiți de saltele, avînd mînecile cămășii legate la spate cel puțin două ore pe zi și înghițind tablete și fiole felurite! Nu mai sînt Mobidica. Am devenit Moby Dick, Balena Albă… Prin urmare, bagă de seamă Ahabule în ruină! Voi găsi eu cumva o cale să-ți vin de hac în numele oropsitului pipil…“
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
