De două zile încoace, îmi vine să declam varianta parafrazată a faimosului vers homerian: „Cîn-tă, zeiță, nebunia ce-aprinse pe-Alpin Alpineanul!“. Ca să înțelegeți despre ce vorbesc, trebuie să dăm timpul înapoi. Deocamdată, cu șaptezeci și două de ore. Atunci s-a întîmplat, conform presei (sprijinite de declarații ale martorilor oculari și purtătorilor de cuvînt din Poliție) un lucru nemaipomenit. O echipă de interlopi, temută în zonă, așa-zisul clan „Copacaban“, l-ar fi ținut atîrnat cu capul în jos, de la marginea terasei celui mai înalt hotel din oraș, pe distinsul profesor universitar și reputat lingvist Diogen Alpineanu, poreclit, în interiorul comunității academice, Alpin Alpineanul. Redundanta poreclă nu-i venea bietului om, ironic, din sugestiile „montane“ ale numelui său de familie, ci dintr-un detaliu mult mai banal. Diogen purta – desigur, sub compulsia unei imagini clasicizante care‑l bîntuia din tinerețe! – o barbă mițoasă, ostentativ-savantă. Din păcate, colegii l-au perceput mai degrabă ca pe un ciobănesc mioritic flocos decît ca pe un înțelept al vechii Elade și i-au spus „Alpin“, iar, mai tîrziu, și „Alpineanul“. Așa a rămas: Diogen Alpineanu, alias Alpin Alpineanul. Bun, veți zice, și cum a ajuns totuși un intelectual, fie el și cu aer de cîine carpatin-miotitic, să se balanseze, la balustrada de la etajul al cincisprezecelea, în mîinile unor interlopi? Acum trebuie să dăm și mai semnificativ vremea înapoi și să constatăm că profesorul Alpineanu avea două mari pasiuni (cumva irepresibile) în viața lui: studentele și lexemele. Nimeni nu cunoștea ordinea lor în capul îmblănit al distinsului filolog și nici felul în care ele coexistau. Cert rămîne faptul că, admitea el însuși în diverse cercuri, nu se putea stăpîni în fața „frumuseții tinereții“, simțind nevoia „să o exploreze“ în toate modurile cu putință, și, de asemenea, dinaintea „originii enigmatice a cuvintelor“ cărora încerca, în orice împrejurare, să le stabilească, științific, descendența. Astfel a devenit unul dintre marii hărțuitori sexuali ai Universității și, simultan, un lexicolog cu greutate.

Fetele descoperiseră totuși o armă de neutralizare a prădătorului, născută din dualitatea obsesională a lui Alpin. Contraatacul s-a dovedit, treptat, atît de eficient, încît studentele nici nu au mai apelat, încet-încet, la eterna Comisie de Etică a instituției (oricum neputincioasă!). Și-au luat destinul în mîinile proprii. Cum? Simplu! Cînd filologul le chema în cabinetul personal pentru „discutarea eșecului la examen“, iar apoi încuia ușa și se năpustea asupra lor, domnișoarele nu mai țipau disperate... (Memoria mea digresivă solicită aici o scurtă paranteză! Se povestea că, într-o seară, o fată inocentă ar fi zbierat atît de tare, atunci cînd l-a descoperit pe profesor așteptînd-o în birou numai în izmene, încît o femeie de serviciu, rătăcită pe acolo, a doborît ușa din lemn masiv a încăperii, cu o singură opintire. Ulterior, a șters coridoarele cu Alpin pe o arie de cîteva sute de metri. Atît indispensabilii, cît și posesorul lor s-au făcut praf. Lingvistul a fost spitalizat o lună, timp în care a scris lucrarea Originea cuvintelor lăutărești din secolele XVII-XVIII...) Așadar, victimele teribilului agresor nu mai făceau, mai nou, spectacol. Erau pregătite psihologic de colegele lor mai mari. Cînd Alpineanu își smulgea cureaua de la brîu, ele, aparent nevinovate, strigau: „Dom’ profesor, știți cum se numea, de fată, bunica mea? Pofunesta!“ Năucit, cu pantalonii pe vine, Diogen fugea la masa de scris și nota pe foaie: „Po și funesta, posibilă aluzie la pompe funebre! De investigat!“. În scurtul interval „lexical“, fata o ștergea din birou, învîrtind cu grație cheia uitată în ușă. Metoda nu a dat niciodată greș. În plus, așa s-au născut „sorginți“ celebre: Capon („clapon autohton, cu interferențe în Italia și peste Ocean“), Porcomea („porc biblic, asociat pesemne cu Salomea“), Voratil („vorace și til din etil, i.e. băutor feroce“) etc. Ghinionul lui Alpin Alpineanul l-a constituit întîlnirea cu lector doctor Mistuna Copacaban, fiica mafiotului Boran Copacaban. Ea se dovedise o persoană studioasă și ajunsese cadru didactic la Italiană. Preda un curs de „Literatură siciliană“.

Culmea, Alpineanu știa afilierea familială a doamnei lector și nu ar fi îndrăznit să o supere cu ceva. Fusese însă fascinat de numele Mistuna, pe care l-a și localizat după îndelungi cercetări: mistun provenea dintr-un vechi dialect aztec (limba pipil) și însemna pisică. Nu s-a putut abține și i-a comunicat informația lectoriței. Femeia s-a enervat paroxistic. Drept urmare, Diogen a fost săltat rapid de șase zdrahoni și dus pe terasa hotelului amintit. Atîrnat, la înălțime, cu capul în jos, el nu a mai reușit decît să urle (precum odinioară Braveheart tras pe roată: Freeedooom!): Piiipiiill! Mistunii din jurul clădirii au fugit care încotro, mieunînd tulburați de grozăvia bufniturii din asfalt.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.