Codrin Liviu CUŢITARU

Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.

„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.

Toți s-au speriat de bomba numită Little Boy.

Aviz amatorilor de șefie, desigur!

Decizie fermă, pentru care, în ochii colegului, vinovat am fost desigur eu.

În seara banchetului, Said mi-a mai zis, la despărțire, că, în persană, numele lui însemna „Cel Fericit”.

O ironie cu atît mai stridentă a istoriei, cu cît ea a fost, de fapt, anticipată de însuşi Eminescu.

Apoi guiţă o singură dată, scurt şi ascuţit, pornind în viteză din loc.

Nu ştiu de ce, Ianut mi se părea cam supărat.

De unde rezultă, fără posibilitate de tăgadă, că destinul individual, precum cel colectiv, poate atîrna uneori de elasticul anemic al unui chilot.

Pe spatele gecii tînărului erau imprimate, în galben ţipător, cuvintele US Air Force.

Astăzi, regret un singur lucru.

Întrucît eu păream participantul cumva „dislocat” al întîlnirilor zilnice, doamna doctor hotărî să mă includă în ecuație.

Cum de nu reușiserăm noi, mica junta constituită în ajun, să ducem la îndeplinire planul asasinării celui mai iubit fiu al poporului?

Ce mai înseamnă azi, pentru un elev de gimnaziu, o biată puşcă de vrăbii cu alice.

Astăzi, Cioată ar fi complet irelevant.

Cum să o uit așadar pe brava Ionuța?

„Nu, nu!”, au strigat ceilalți.

Ceea ce – să fim bine înţeleşi – nu înseamna că mie îmi mergea bine la Mate şi la Fizică.

Eu eram, de fapt, cel care trebuia schimbat neîntîrziat. Ratasem cu desăvîrșire „cabina”.

Există, în alt plan, oameni cu slăbiciune pentru alcool. E problema lor, atît timp cît beau și apoi se culcă (ne)liniștiți.

Se reia, observ, o dezbatere politologică mai veche.

Tăticul și mămica o considerau foarte talentată la pictură (iată că viața a vrut totuși altceva: Mimi Brotacov a mers spre literatură și, în mod deosebit, spre poezie, însă, oricum, fără a-și nega vreodată firea artistică!). Ei i-au strîns desenele și le-au trimis la redacție.

Conferința propriu-zisă nu putea fi banală, mi-am zis, judecînd după identitatea academică a celui din spatele ei. M‑am dus așadar. Previzibil, mulți gîndiseră ca și mine. Aulă arhiplină, spectatori în picioare, stație de amplificare.

Alecu Anemonă e neîntrerupt altul, într-o diseminare de identități și subidentități năucitoare. Noi și noi Aleci și Anemone năvălesc peste lume din toate direcțiile. S-au format două șiruri numerice care urcă de la Alecu 1 la Alecu n și, respectiv, de la Anemonă 1 la Anemonă n.

Eram amîndoi elevi de liceu (în clasa a zecea, mai precis), iar o petrecere cu mediciniste (de ani terminali, cum ni se spusese) însemna materializarea unui „vis auriu“, vorba (intraductibilă) a fetelor de la A.S.I.A., de acum vreo cincisprezece ani.

Literatura ascunde, prin urmare, într-un fel straniu, o disponibilitate de a se substitui existenţei, vieţii în ansamblul său. Ea pare să izvorască, în ultimă instanţă, din ascunzişurile clar-obscure ale lumii înseşi, surprinse în dinamică istorică.

Mulţi dintre compatrioţii noştri trăiesc cu senzaţia că, în epoca (post)modernă, au preluat de la americani un obicei revoluţionar. Acela de a-şi spune pe numele mic – fără prea multe complexe şi pregătiri psihologice –, anulînd barierele şi prejudecăţile socio-culturale – spun ei – care tind să ne transforme în indivizi ultraformali şi, prin determinare, uşor alienaţi.

Printr-un concurs de împrejurări, m-am pomenit „mesmerizat“ în faţa televizorului, la unul dintre numeroasele noastre talk-show-uri „mondene“ – Acces direct. În platou fuseseră aduşi un italian (după aparenţe) psihopat şi o „modelă“ autohtonă, cu numele emblematic „Pamela de România“.

Scriind aici, în mai multe rînduri, despre limba „framericană“, am retrăit, mnemotehnic, o întîmplare ce a trasat inubliabile semnificaţii în interiorul iniţierii mele transatlantice. Pe la începutul stagiului doctoral american, singur şi suficient de stingher, obişnuiam să nu refuz nici o invitaţie de socializare, oricît de formală, bănuind că doar aşa voi depăşi istovitorul şi degrabă vărsătoriul de energie intelectuală „dor de casă“.

Dezvoltasem, în copilărie, plăcerea stranie de a urmări filmele nord-coreene transmise de televiziunea română ceauşistă. Obiceiul meu era privit cu circumspecţie de către familie. Cred că, dacă n-aş fi fost un copil (relativ) normal în celelalte detalii ale vieţii, taică-meu ar fi luat în considerare ipoteza de a mă duce la un specialist în psihiatrie infantilă.

Nu ştiu dacă vizionaţi – fie şi ocazional – emisiunea Urmăriri spectaculoase, de pe Zone Reality. Eu, tată de băiat adolescent fiind, o mai fac din cînd în cînd. Puteţi vedea acolo cazuri interesante, în care maşinile vivace ale poliţiştilor de peste Ocean încearcă să stopeze bolidul cîte unui delabrat, pornit nebuneşte pe autostrăzi.

Aşteptam pe cineva, în urmă cu cîteva zile, în faţa corpului central al Universităţii (din Iaşi, n.m.). Un tînăr înalt, foarte slab, ochelarist, palid şi nesigur s-a apropiat pentru a mă întreba timid: „Nu vă supăraţi, ştiţi cumva cît este ceasul?“. „Şi douăzeci şi cinci“, i-am răspuns scurt, revenind apoi la gîndurile mele.

„A sosit cumva curva?“ întrebă el direct, fără alte formule introductive. „Oh, nu!“, răspunse femeia amabilă. „Curva vine marţea.“ „De dimineaţă?“ „Nu, în general, curva ajunge pe la prînz, cu trenul de doişpe.“ „E-te-te“, zise bărbatul destul de dezamăgit (ne aflam într-o joi). Medită două-trei secunde şi adăugă: „Dacă nu sînt la timp la dumneavoastră, să o reţineţi pentru mine!“

La începutul anilor ’90, imediat după acceptarea mea ca preparator la Universitatea din Iaşi, secretara-şefă de la Litere mi-a pus în braţe un vraf de hîrtii şi m-a informat, cu vag sesizabilă compătimire, că urma să colind un număr însemnat de birouri şi birouaşe pentru o multitudine de semnături şi ştampile ce aveau rolul să consfinţească intrarea mea oficială în cîmpul muncii.