Traduttore, traditore
În prima parte a anilor ’80, s-a întîmplat în România, la un moment dat, un lucru ciudat. Au apărut – în locuri publice – centre de vizionat filme occidentale care nu puteau intra, în mod normal, pe piaţa cinematografică socialistă. La Iaşi, faptul se petrecea în săliţe obscure din Filarmonică şi Teatrul Naţional, de dimineaţa pînă seara. Pentru noi, copiii, aranjamentul reprezenta un paradis terestru. În vacanţa de vară, se îmbulzea la Filarmonică toată puştimea Iaşiului, creînd o hărmălaie de nedescris. Noul idol al generaţiei devenise Bruce Lee, devansînd furtunos figuri altădată celebre, precum Spiderman sau Superman. Mieunam cu toţii prin oraş cît era ziua de lungă (pentru a imita icnetele de kung-fusupraenergetic, eliberate din ki de către bravul chinez) şi făceam mişcări elegante de kata prin Piaţa Unirii, atrăgînd uneori privirea saşie a vreunui sectorist obosit. La sală, forfota infantilă te copleşea pur şi simplu. Vizionările lăsau loc frecvent strigătelor de satisfacţie ori de uimire ale micilor pionieri ce sorbeau, cu privirile, fiecare pumn în plex, fiecare picior în mandibulă, fiecare cot în ceafă. Traducerea se făcea ad-hoc de un bărbos plictisit (în aparenţă, proprietarul VCR-ului) care îşi lua nestingherit pauze de contemplaţie şi visare. Adesea, pleca din sală pentru a aduce gamele întregi de cafea. În general, omul nu prea avea treabă cu interpretarea simultană şi ne zicea propria lui poveste, altfel nu greu de ticluit pe nişte imagini de cafteală turbată.
Adunările în chestiune erau dominate, de departe, de un băietan poreclit (nu ştiu din ce raţiuni) „Cioată”, despre care umbla vorba că ar fi putut doborî pe oricine, dintr-un singur pumn, întocmai ca Bruce Lee. Masiv şi plin de figuri, el impunea, într-adevăr, respect, fiind înconjurat mereu de o gaşcă obedientă şi, totuşi, ameninţătoare. Noi ne înghesuiam la intrare pentru a prinde un loc bun. Cioată intra întotdeauna agale, suveran, întrucît fotoliul central, din primul rînd, îi aştepta liber negreşit. Îmi amintesc că, odată, personajul în cauză a fost mai şmecher ca de obicei. A adus, din iniţiativă personală, scaune din alte săli ale Filarmonicii, mărind numărul de locuri, a îndreptat, cu tupeu, monitorul spre public, pentru a îmbunătăţi vizibilitatea (pentru noi, VCR-ul şi televizorul color rămîneau obiecte de cult, venite de pe Marte) şi şi-a aprins, relaxat, o ţigară (e drept că a fumat din ea numai pînă cînd bărbosul a urlat animalic la el să o stingă). A stîrnit oricum o rumoare admirativă în public, prin prestaţia lui non-conformistă. Părea un paşă autentic într-o mare de ieniceri adulatori.
Imediat după începerea filmului, bărbosul a făcut una dintre pauzele sale notorii. În mod bizar, însă, acum întreruperea nu mai avea sfîrşit (cred, sincer, că omul adormise). Toţi sesizaserăm absenţa vocii româneşti de fundal, dar nu ne păsa. Eram complet absorbiţi de acţiunile „dragonului” Bruce Lee, înţelegeam, prin concentrare nebună, pînă şi biografia nescrisă a regizorului din spatele scenelor cu bătăi. După un timp, din primul rînd, chiar din fotoliul lui Cioată, s-a auzit un miorlăit anormal (pentru făptura imensă care îl emitea), de motan oprit chirurgical de la vizitele nocturne în cercurile pisicilor somnambule: „Traducii, uăi!”. Surpriza a fost gigantică. Nu doar bărbosul s-a trezit din somn îngrozit, ci şi noi, spectatorii narcotizaţi de atmosfera marţială a Hong-Kong-ului, spectatori ieşiţi brusc din pîcla ficţională în care ne aflam: Cioată nu înţelegea deloc engleză! Era numai un biet ignorant solid, ce urma – în conformitate cu morala competiţională a epocii (care ni se preda acasă concret şi, la şcoală, ceva mai subtil) – să ne lustruiască pantofii nouă, băieţilor cu carte. Cioată şi-a pierdut splendoarea într-un univers ce credea, iată, fără ipocrizie, în principiul knowledge is power. A dispărut treptat din viaţa noastră, iar cînd am întrebat de el pe cineva, la un deceniu de la evenimente, am aflat că i se pierduse urma prin puşcărie. Am fost oarecum descumpănit. De după gratii, cu siguranţă, nu ne putea lustrui pantofii. Etica proceselor concurenţiale în comunism nu se dovedea, prin urmare, total infailibilă.
Astăzi, Cioată ar fi complet irelevant. Deschid televizorul și mă sperii, văd talk-show-uri și mă crucesc, urmăresc presa și amețesc, intru în amfiteatru și cad în depresie, merg pe stradă și mă tulbur ireversibil. Aud de pretutindeni (deşi îmi astup terifiat urechile) un strigăt colectiv, sacadat, furibund şi implacabil, ca o sentinţă de cor tragic antic: „Traducii, uăi!”.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
