O lume criptică

Aşteptam pe cineva, în urmă cu cîteva zile, în faţa corpului central al Universităţii (din Iaşi, n.m.). Un tînăr înalt, foarte slab, ochelarist, palid şi nesigur s-a apropiat pentru a mă întreba timid: „Nu vă supăraţi, ştiţi cumva cît este ceasul?“. „Şi douăzeci şi cinci“, i-am răspuns scurt, revenind apoi la gîndurile mele. Omul a mulţumit şi s-a retras, rămînînd totuşi, ezitant, la vreo şase metri depărtare. După mai multe secunde, l-am observat întorcîndu-se, parcă şi mai derutat decît înainte. Am băgat iute mîna în buzunar după 4-5 lei, ca să retez ferm agonia interpretativă, pe care o bănuiam la debut. Eram convins că întrebarea nu fusese decît „încălzirea“ la exercitarea sportului nostru naţional – cerşetoria. Spre surprinderea mea însă, tînărul – suspectînd, desigur, ceva în scotoceala mea febrilă prin buzunare – s-a grăbit să spună: „Cît şi douăzeci şi cinci, dacă nu vă supăraţi?“. Complet buimăcit, datorită turnurii neaşteptate a lucrurilor, m-am bîlbîit puţin înainte de a zice că era nouă şi douăzeci şi cinci de minute.

În principiu, aş avea circumstanţe atenuante. E greu de presupus că te poţi afla într-un loc, la un moment dat, fără a şti ora aproximativă din zi, cînd se derulează filmul vieţii. Ar mai trebui să întrebi în ce zi/lună/an ne găsim, pentru ca tabloul delabrării să fie plenar. Cu toate acestea, la o analiză atentă a situaţiei, lapidarul meu interlocutor era cît se poate de îndreptăţit să ceară lămuriri suplimentare. Atunci cînd soliciţi o informaţie, te aştepţi să o primeşti în integralitatea sa, chiar dacă anumite detalii îţi sînt deja cunoscute. Nu este aici doar o regulă a politeţii universale, ci şi o ilustrare in nuce a virtuţilor raţionalităţii. Nu poţi pretinde că ai înţeles şi, în consecinţă, stăpîneşti o realitate, un adevăr, dacă tu devii primul care o/îl prezintă ciuntit. Am cunoscut pe cineva, în trecut, care, întîlnindu-te pe stradă, îţi spunea cu entuziasm subit şi fără nici o introducere: „Să ştii că sînt de acord cu Milica. Are perfectă dreptate“. Sau: „Nea Pisică nu mai vrea să vină. S-a supărat“. Te crispai, cu un rînjet tont pe figură, dorindu-ţi să fi avut necivilitatea (legitimă altfel) de a-l întreba: „Care Milica, oame?“ Ori: „Cine-i Nea Pisică, taică?“

În episodul din faţa Universităţii, eu mă aflam, indubitabil, în culpă. În postura – ad-hoc – de emitent de informaţii, vorbisem eliptic despre „Milici“ şi „Nea Pisici“, făcîndu-mă aşadar vinovat de lipsa inteligibilităţii, una dintre maladiile cele mai răspîndite, să recunoaştem, în postmodernitate. Faptul că trăim într-un timp al vitezei nu mi se mai pare de mult o scuză plauzibilă pentru cultura lacunară ce s-a închegat, pe nesimţite, în jurul nostru, în ultimii cincizeci de ani. Paradoxal, în vremuri în care, se ştie, informaţia circulă mai repede ca niciodată şi e mai accesibilă, la nivel de mase, mai mult decît oricînd în istoria umanităţii, preocuparea pentru inteligibilitate şi exhaustivitate a scăzut îngrijorător. Principala problemă trebuie căutată în limbă şi, cu precădere, în folosirea ei. Individul postindustrial şi-a pierdut voluptatea comunicării prin limbaj, care, la înaintaşii săi, ajunsese, prin sofisticate dezvoltări, la nivel de artă. Omul postistoric transformă limba, o reduce, în fond, la stadiul de ideogramă, exploatîndu-i, pînă la secătuire, capacitatea simbolică (a se urmări „noul limbaj“ al Internetului sau al mesageriei celulare, în interiorul căruia nevoia de brevitate a impus un palier metatextual aşa-zicînd, cu semnificaţie codificată).

Se înţelege, într-un astfel de context mentalist, inteligibilitatea rămîne o opţiune, şi nu o obligaţie. Nimeni nu pare să mai aibă răgazul explicaţiilor. Abrevierile, încifrările, acronimele de tot felul, iconografia minimalistă şi sugestia imagistică au invadat intervalul postmodernităţii, năucindu-ne. Dacă nu îţi păstrezi atenţia, în permanenţă, la cote maxime de activitate, rişti să fii depăşit de istorie, intri în zona gri a ambiguităţii. Nu mai vorbim aici doar despre o inadaptare la tehnologie (care îşi are – şi ea – substraturile sale psihosociale!), ci de însăşi inadecvarea la ritmul existenţei. Prin urmare (observ lucrul la mulţi dintre contemporani), în efortul de adaptare necesar, unii se refugiază în neinteligibil ca într-o inexpugnabilă fortăreaţă, ca într-o veritabilă Cetate a Ambiguităţii. Cu cît sistemul devine mai confuz pentru ei, deschizîndu-le înainte prăpăstiile comunicării eliptice şi oceanele limbajului de lemn, cu atît aceste victime ale neînţelegerii şi insuficientei explicaţii se retrag pe piscurile teoriilor abracadabrante şi ale filozofiilor aberante. Încet-încet, universul actual al „exploziei de informaţie“ se transformă într-un decor autist. Lumea e tot mai mult creionată în stilul butaforiei din teatrul absurd. Dacă vei încerca să treci dincolo de „reprezentări“, pentru a comunica, te vei trezi bătînd, exasperat, în poarta masivă a Cetăţii Ambiguităţii. Nimeni nu îţi va deschide însă. Vei auzi, cel mult, un glas stins, undeva pe metereze, spunîndu-ţi dezolat: „Pleacă, pleacă! Nea Pisică nu mai vine şi nu va mai veni niciodată! S-a supărat definitiv“.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte a sa este Istoreme, Editura Institutul European, 2009.