Traumele copilăriei (III): Pa, tăticu’!

Am crescut într-un mediu superstiţios. Copiii epocii ceauşiste erau un izvor nesecat de obiceiuri şi credinţe obscure, ce îi proiectau în lumi paralele, populate cu mistere şi exotism. Eu şi tovarăşii mei de joacă nu intram decît cu piciorul drept în diverse incinte, juram „pe roşu”, nu călcam pe capace de canal pătrate sau dreptunghiulare (pentru că aduceau ghinion), însă le căutam furibunzi pe cele rotunde, cu patru găuri, uneori dînd ocoale de zeci de metri de la drumul drept ca să le atingem vîrtos cu talpa (acestea purtînd noroc), ne atîrnam aţe în gură dacă mamele ne coseau cumva un nasture cu haina pe noi („să nu ni se încurce minţile”), păşeam înapoi de trei ori în cazul cînd o mîţă neagră ne tăia calea, ţineam degetele încrucişate cînd, forţaţi de împrejurări, treceam pe sub zidării boltite, puneam mîna „pe verde” (pentru ocrotire) dacă vedeam numere de maşină cu cifre dublate sau triplate şi scuipam meticulos în trei puncte cardinale dacă vreun animal vagabond îşi etala zona ventrală dinaintea ochilor noştri neprihăniţi.

Aceste excese patologice ale imaginarului pueril colectiv căpătau, bineînţeles, prin diseminare, expresii individuale. De exemplu, învăţasem de la o fetiţă de pe scară, ceva mai mare decît mine, că, atunci cînd un adult îmi zîmbeşte cu prietenie, mîngîindu-mă eventual pe cap, mă „deoache”, eu avînd datoria să mă protejez cu o formulă magică, repetată în gînd de trei ori: „Să mă pupi…”(haideţi să atenuăm puţin coloritul mult prea viu al frazeologiei româneşti şi să spunem…) undeva!”. Mă întîlneam așadar cu doamna Icsulescu. Afectuoasă, mă întreba: „Ce faci, puişor?”. Eu, cu mintea crispată, alertată de bipăielile neuronilor de apărare, replicam în ecoul gîndirii: „Să mă pupi undeva!”. Înmulțit cu trei. Mă aborda domnul Igreculescu: „Cum e viaţa, Codrule?”. Eu murmuram, ca un vrăjitor voodoo, de trei ori: „Să mă pupi undeva!”. Cu vremea, sub influenţa deprinderii temporalităţii verbului la şcoală, răspundeam, mental, oarecum mai complicat, pentru a face „deochiul” ineficient în prezent, în trecut, în viitor şi în vecii vecilor: „Să mă pupi undeva, să mă pupi undeva, să mă pupi undeva!”. Apoi: „M-ai pupat undeva, m-ai pupat undeva, m-ai pupat undeva!”. În final, cu sentiment de apoteoză: „Mă vei pupa undeva, mă vei pupa undeva, mă vei pupa undeva!”. Dacă nu mă înşel, prin gimnaziu, şcolar fruntaş fiind eu la Gramatică, am adăugat şi sofisticatele: „Mă vei fi pupat undeva!” şi „Mă vei fi pupînd undeva!”.

Treptat mi-am atras şi familia în jocul parapsihologic al formulelor magice. Nu mai era suficient că mergeam la şcoală, invariabil, pe acelaşi drum (foarte întortocheat în comparaţie cu strada principală, lină şi umbrită de copăcei, ce lega direct blocul nostru de liceu), drum pe care, de altfel, nu l-am părăsit nici cînd s-a deschis un şantier în mijlocul lui, preferînd să fac echilibristică, pe scînduri, deasupra unor gropi imense şi printre betoniere sinistre, în strigătele „binecuvîntătoare” ale muncitorilor (anihilate, se-nţelege, cu cîte un „mă vei pupa undeva” articulat rapid, la înghesuială). Nu mai părea de ajuns nici că mă opream întotdeauna, în excursia aventuroasă către şcoală, în faţa Policlinicii Mari pentru a citi, în viteză, pe un panou, afişele cu titluri de concerte ale Filarmonicii ieşene (îmi băgasem în cap că, în mod cert, cu cît voi reuşi să parcurg mai multe cuvinte de pe anunţurile în cauză, cu atît mai bine îmi va merge, în ziua respectivă, la Mate sau la Fizică, după caz; i-am învăţat atunci, bezmetic, pe toţi regizorii de opere şi operete şi m-am familiarizat cu numele tuturor sopranelor şi tenorilor locali; în plus, ştiam pe dinafară datele evenimentelor teatrale şi muzicale din Iaşi, fiind în stare să funcţionez, cu brio, ca un mic birou de informație culturală și chiar de impresariat artistic). Nu, efortul „transcendental” trebuia să devină mult mai amplu!

Bunăoară, îmi indusesem convingerea că, dacă taică-meu nu folosea la despărţire, dimineaţa, o anumită formulă („Pa, tăticu’”), omenirea era ameninţată de spectrul Apocalipsei. Ca atare, la presiunile mele, omul îmi zicea, de cîteva ori la rînd şi pe intonaţii diferite, „Pa, tăticu’”, pierzîndu-şi frecvent ritmul respirator. Cînd trebuia să plece pentru un timp din oraş, cu o seară înainte, se posta sobru în mijlocul sufrageriei şi începea să turuie: „Pa, tăticu’, pa, tăticu’, pa, tăticu’, pa, tăticu’”, de zeci, poate chiar sute de ori, ca să-mi ajungă pe mai multe zile. Mă mir că nu cădeam în transă în acele momente, de la atîţia „pa-tătici”, şi, cu ochi daţi peste cap, spume la gură şi voce cavernoasă, să dezvălui, în vechea limbă sumeriană, marile enigme ale umanităţii... Ceea ce – să fim bine înţeleşi – nu înseamna că mie îmi mergea bine la Mate şi la Fizică. După ieşiri scurte şi complet lipsite de triumf la tablă, profesoarelor nu le rămînea decît să mă expedieze, în felul lor rece şi neconcesiv, spunîndu-mi: „Pa, tăticu’!”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.