Delațiune
Nu am putut uita nici pînă astăzi figura Ionuţei, comandanta noastră de detaşament din clasa a doua. Cu privire ageră (cumva iscoditoare), buze subţiri (strînse parcă într-o grimasă a efortului permanent) şi, în general, o expresie a îndîrjirii neostoite, faţa bătăioasei pioniere avea ceva inubliabil. Ionuţa era şi vecină de scară cu mine, iar mamele noastre deveniseră, în timp, destul de apropiate, ceea ce, volens-nolens, dusese la o frecvenţă mai mare a prezenţei imaginii bravei comandante pe retinele ochilor mei, decît în cazul oricărui alt coleg. Totuși, relaţia dintre noi rămăsese una sobră, chiar uşor încordată. Într-o zi, Ionuţa a reușit să mă aducă, fulgerător, în starea de KO. Fusesem lovit de o tragedie incomensurabilă la școală. Am luat primul doi din viaţa mea. Situaţia avea în ea ceva aberant. Făceam franceză cu o femeie admirabilă, extrem de apreciată de copii. Știa să încurajeze competiţia și, inevitabil, orele de franceză ajunseseră adevărate turniruri ale mîinilor întinse nebuneşte în sus şi ale icnetelor cu „eu”, „eu”, „eu” repetate agresiv. Mă remarcasem la obiectul menţionat (şi dintr-o motivaţie colaterală: maică-mea era ea însăşi „profă” de franceză). De aceea, tragedia „doiului” a fost cu atît mai severă şi mai brutală.
Doamna obişnuia să sancţioneze lipsa temei de acasă din caiet cu nota doi, scrisă cu roşu ţipător chiar în spaţiul alb al foii unde ar fi trebuit să apară buclucaşele exerciţii. Lucrul li se întîmpla frecvent codaşilor clasei. Ei bine, după principiul vaselor comunicante, năpasta a căzut şi peste mine. Uitasem cu desăvîrşire de tema la franceză şi, la verificarea de rutină, profesoara, deşi cu vizibil regret, a fost obligată să aplice legea, scriindu-mi un doi terifiant în caiet, în rumoarea de surpriză a clasei şi sub broboanele de sudoare rece care mi se prelingeau de la frunte în jos. M-am simţit vlăguit toată ziua, dar, în final, am luat o decizie cît se poate de matură: aceea de a nu sufla o vorbă despre incident alor mei. Trece o vreme de la eveniment, mai încordată la început, apoi din ce în ce mai destinsă, pînă cînd, la o ieşire obişnuită cu maică-mea în oraş, ne ciocnim, pe scară, de Ionuţa. I-am văzut privirea sfredelitoare şi am simţit deodată că se năruie lumea pe mine: „Tanti Livia”, a spus ea cu avînt pionieresc, „v-a zis Codrin că a luat doi la franceză?”.
Urmarea „faptică” a denunţului este mai puţin importantă şi, ca să fiu sincer, nu-mi face nici o plăcere să o retrăiesc. Mai interesantă devine, de departe, urmarea aşa-zicînd „psihologică” a episodului respectiv. Ionuţa a ajuns, peste noapte, în ochii alor mei şi, se pare, şi ai părinţilor ei, „fetiţa bună şi sîrguincioasă” care povesteşte tot, iar Codrin „băiatul rău şi ascuns”, comparabil, încă de la acea vîrstă crudă, cu pletoşii mustăcioşi şi zoioşi, aciuaţi, cu chitările lor zdrăngănitoare, pe la colţurile blocurilor de cartier. Eu însumi îmi indusesem imaginea culturală că Ionuţa ar fi fost „fata moşului cea cuminte şi harnică”, iar eu „fata babei cea leneşă şi rea” (cu toate că, la rigoare, maică-mea nu s-ar fi simţit, probabil, onorată de un astfel de paralelism literar). Oricum, viteaza comandantă de detaşament şi-a asumat noua postură cu o voluptate sumbră, ce reuşise să mă paralizeze pur şi simplu pe parcursul orelor de şcoală. Mă simţeam supravegheat permanent. Nu mai făceam o mişcare fără să cîntăresc, obsesional, consecinţele. Îmi răsunau în urechi, cu un ecou horror, ţipetele isterice ale Ionuţei: „Tanti Livia, azi Codrin s-a urcat pe garaj cu alţi băieţi!”, „Tanti Livia, Codrin şi-a aruncat tartina la coş!”, etc., etc.
Apoi ceva neaşteptat s-a întîmplat. Furată de plăcerea puterii pe care o obţinuse atît de uşor (putere exercitată asupramea, dar şi asupra alor mei şi alor ei deopotrivă), Ionuţa a început să facă literatură. Nu degeaba se spune că puterea absolută corupe în mod absolut. Tînăra mea vecină de scară ilustra cu deplinătate acest principiu. Atragerea atenţiei celorlalţi, prin descrierea unei realităţi nespectaculoase, nu mai satisfăcea nevoia de senzaţional a Ionuţei care mă preschimbase, în consecinţă, treptat, într-un personaj de thriller american. Codrin ajunsese „să se bată cu elevii de-a douăsprezecea”, „să fie fugărit de poliţişti prin curtea şcolii, ca Pistruiatu’”, „să sară de la etajul unu al liceului”, „să joace cărţi pe bani” şi „să fumeze la veceu”. Poveştile Ionuţei îşi pierdură astfel credibilitatea, stîrnind amuzamentul părinţilor mei şi jena alor ei. Din cînd în cînd, primea mîngîieri consolatoare pe cap, precum cățelușii stupizi. Nu cred că exagerez spunînînd că atunci și acolo, datorită Ionuței, am început să întrezăresc mecanismul formidabil prin care individul transformă istoria în ficțiune. Or, asta nu era puțin lucru. Peste ani, aveam să-mi scriu teza de doctorat pe tema respectivă. Cum să o uit așadar pe brava Ionuța?
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
