Vinovăția celuilalt

Pe cînd eram tînăr asistent universitar cineva m-a rugat, la un moment dat, să-l prezint unui cunoscut profesor universitar şi reprezentant al elitei intelectuale româneşti, despre care aflase că urma să vină fugitiv în urbea noastră (chiar la susținerea doctoratului meu și, prin sincronizarea evenimentelor, la un simpozion local), profesor pe care eu avusesem onoarea să-l întîlnesc în trecut. Dincolo de valoarea sa academică, colegul vedea legătura cu respectivul monstru sacru din unghiul implicaţiilor sociale. Și el se pregătea să debuteze în sistemul educațional şi dorea să o facă temeinic. Spera ca profesorul să accepte să fie membru și în comisia doctoratului său (de asemenea, apropiat), conferindu-i astfel autoritate şi importanţă. Am fost de acord să-l ajut, punînd o singură condiţie. L-am sfătuit ca, înainte de a fi prezentat maestrului, să participe la întîlnirea universitară – pentru care, pe lîngă doctoratul meu, cel din urmă venise la Iaşi – şi să încerce să ia chiar cuvîntul. Şi-ar fi pus în evidenţă calităţile, gîndeam eu, remarcîndu-se prin forţe proprii în faţa intelectualului amintit. Prezentările ulterioare deveneau, prin urmare, doar o formalitate, scutindu-mă de jena recomandării forţate şi artificiale, oarecum inerentă în circumstanţele de acest tip. Colegul a acceptat, trăgînd aer mult în piept, ca în anticiparea unei mari confruntări. 

A apărut în sala arhiplină, conform înţelegerii, şi a urmărit plin de atenţie discursul profesorului. S-a înscris primul la cuvînt, aproape înainte ca moderatorul seminarului să-l poată numi. Vorbea patetic, uşor deranjant pentru cei obişnuiţi cu desfăşurarea riguroasă a acestor întîlniri. Se depărtă de tema dezbaterii, deviind neaşteptat spre glorificarea improvizată, exagerată, deplasată şi – tocmai prin efectul său indirect – ofensatoare a importantului invitat. Înălţa osanale profesorului fără discernămînt, concentrîndu-şi retorica pe cuvinte ca „magnific”, „genial” ori „neasemuit”. Elogiatul asculta crispat, cu ochii întunecaţi de stinghereală şi o coloratură cianotică a feţei, înaintea unei mulţimi de spectatori cuprinse subit de rumoare. Într-un tîrziu, tînărul a încheiat peroraţia, aruncîndu-mi o privire (vădit) interogativă, în care am citit nevoia de încuviinţare. Am evitat să i-o dau, arătîndu-mă preocupat de evoluţia deturnatelor discuţii. În pauza de cafea, profesorul s-a apropiat de mine şi m-a întrebat cum mă simțeam, acum, în postură de „doctor”. Jena nu-i dispăruse total din privire, combinîndu-se cu umbra uşor perceptibilă a culpabilităţii. Se voia reumanizat, demitizat şi nu ştia ce cale să adopte pentru a-şi recupera identitatea. Mi-a spus că se bucura să fie din nou la Iaşi după mult timp şi lăudă iniţiativa noastră academică. Nu reuşi să-şi reprime, totuşi, o observaţie caustică, declanşată de „chirurgia” sacralizatoare, care tocmai îi fusese aplicată: „Îmi pare rău de un singur lucru – că la aceste întîlniri ajung şi mulţi nechemaţi, precum tînărul idiot care a găsit de cuviinţă să mă pună pe soclu”. Am privit cu îngrijorare peste umărul profesorului. Într-un colţ, colegul meu aştepta plin de nerăbdare semnul discret prin care urma să-l chem pentru a fi prezentat. Am băut cafeaua fierbinte aidoma unei Cola de la gheaţă.

Toţi ne cunoaştem duşmanul personal cel mai înverşunat şi mai periculos din această lume, deşi sîntem gata adesea să jurăm că nu avem inamici. El se ascunde în noi înşine. În ce mă priveşte, o spun cu toată convingerea: nu cred să am adversar mai redutabil decît cel cuprins în persoana mea. Ideea destinului (tragic) implacabil, inventat de dramaturgii antici, mi s-a părut întotdeauna viabilă numai în plan teoretic. Odată mutată în lumea reală, ideea tragediei „externe”, determinate de fatalitate, devine suficient de limitativă, măcar şi pentru simplul motiv că nu avem indivizi uniformi, care să reacţioneze identic la acelaşi eveniment. Ceea ce pentru unul echivalează cu Apocalipsa însăşi joacă în viaţa altuia rolul unui nevinovat divertisment. Potențialul tragic autentic e mereu numai în noi. Există o dimensiune intimă a fiinţei care ne face responsabilii unici ai propriei sorţi. Ea se aseamănă cu o informaţie genetică în jurul căreia nu doar comportamentul, ci chiar caracterul nostru se construiesc într-un mod greu de înţeles. De aceea, problema importantă aici rămîne conştientizarea şi asumarea răspunderii pentru propriul eşec. De obicei, învinuim soarta sau pe cei din jur pentru eșecurile noastre. Culpabilizăm întregul univers mai degrabă decît prostia personală (de altfel, imposibil de acceptat ca ipoteză de lucru). Absolut regretabil, la fel de regretabil – în alt plan – ca şi refuzul profesorului menţionat de a face parte vreodată din comisia de doctorat a bietului meu coleg. Decizie fermă, pentru care, în ochii colegului, vinovat am fost desigur eu.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.