Traumele copilăriei: Moș Gorilă (II)
Intrarea celui care nu putea fi decît anunțatul Moș Gerilă, intrare acompaniată de ferestre sparte (de la vibrația catastrofică a loviturilor de toiag în tabla fragilă), a produs, în limbajul presei românești contemporane, „o undă de șoc”. Aș plusa, observînd că scena în cauză ar fi oferit, în mass-media prezentului, titluri cu impact uriaș: „Șoc și groază la o grădiniță dintr-un cartier ieșean: Moș Crăciun a spulberat ferestrele clădirii și i-a agresat mental pe micuți”, „Nebunie la Pre-School. Moșul a atacat cu o bîtă liniștita comunitate de copilași, demolîndu-le instituția. Blîndul bătrînel s-a transformat, brusc, în Deadpool și Black Adam laolaltă”, „Killer Santa la Iași. Copii de vîrstă preșcolară expuși unor scene de violență extremă. Vă avertizăm că urmează imagini cu un puternic impact emoțional!”.
Culmea, în cazul de față, titlurile nu ar fi fost deloc exagerate. Multitudinea de pici îmbrăcați, unisex, în șorțulețe albastre cu fundițe roșii (nu apăruseră încă Șoimii Patriei) s-a speriat îngrozitor. Unii au zbughit-o, urlînd, înspre sălile de clasă (camerele de la parter ale vechiului conac boieresc), alții s-au înghesuit, tremurînd, pe o latură a încăperii centrale. Le căutam, cu priviri de cîini stradali, la miezul nopții de Revelion, pe cele trei educatoare. Fără un succes semnificativ însă. Doamna Crăiescu se lăsase moale – într-un mod cum nu o mai văzusem niciodată – pe colega ei de la grupa mijlocie. Aceasta, la rîndu-i, privea inexpresiv în gol, într-o stare numită (aveam să descopăr, peste ani, în interviurile pline de învățăminte ale psihologilor clinicieni postmoderni) „catatonie”.
Doar Doamna de la grupa mică își păstrase oarecum cumpătul. S-a îndreptat către Moș Gerilă (rămas, de asemenea, într-o perplexitate morbidă după intrarea sa apocaliptică: nu scotea nici un cuvînt și nici nu mișca în vreun fel, devenise, ca să fiu sincer, el însuși, stana de piatră în care doamna Crăiescu ne ceruse să ne transformăm pentru a-l impresiona pe înaltul oaspete cu buna-cuviință și a primi astfel un cadou în loc de băț) și a zis, e adevărat, cam ezitant: „Copii, nu vă speriați! E Moș Gerilă care vă iubește pe toți. V-a adus cadouri frumoase. Așa intră el. Nu avem horn și a venit pe fereastră. Stați liniștiți (la locurili voastre, îmi sună acum, traumatic, în cap)! Au rămas niște cioburi. Nu e nici o problemă. Le strînge doamna Aurica (doamna Aurica era femeia de serviciu a grădiniței, care, pe lîngă curățenie, îi ducea și pe cei din grupa mică, frecvent, de mînuță, la cabină). După vacanță, veți găsi ferestre noi. Haideți, copilași! Nu vă fie frică (Ceaușescu pică, îmi sună, tot traumatic, în minte)!”.
Treptat, agitația s-a potolit. Ne-am îmbulzit unii în alții, cu ochii larg deschiși, în tăcere sepulcrală. Doamna Crăiescu și doamna de la grupa mijlocie și-au revenit gradual și au început să vorbească în șoaptă cu colega lor mai tare de înger. Toate trei l-au înconjurat pe statuarul Moș Gerilă și i-au adresat cuvinte mormăite, aproape neinteligibile. Tipul a ieșit din propria-i catatonie și a mîrîit, la rîndul lui, ceva. Atunci m-am autosugestionat că nu aș fi înțeles nimic, fiind convins că bîlbîiala respectivă mi-a rămas complet străină. Astăzi însă, la autoexplorarea psihanalitică, aș putea să jur că am prins acolo niște cuvinte grele, din cele cu „mamă” și „’tu-vă”, pe care ni le adresa nenea Baciu de la etajul al doilea, cînd ne prindea, vara, mîncînd cireșe în copacul din dreptul balconului său. Am mai auzit, destul de grav, o sintagmă cu termenul „băgat” în structura ei, și, foarte clar, precizarea că el, Moș Gerilă, era prea bătrîn ca să merite „un rahat din ăsta”.
În fine, Moșul s-a așezat – țîfnos, aș fi zis – lîngă bradul anemic de la intrare (în timp ce doamna Aurica mătura de zor cioburile) și a ascultat, impenetrabil sub masca de lup prevăzută cu vată în valuri, poezioarele noastre despre săniuțe și fulgi de nea, recitate fie cu voci tremurate, fie cu lacrimi în ochi. Cînd a venit momentul să-mi iau cadoul, am păstrat o distanță de vreo doi metri între mine și „blîndul bătrînel”. Tipul a ridicat în sus bărbia pentru a mă privi pe sub masca din plastic (am realizat că nu vedea prin găurile minuscule ce țineau loc de ochi). A scrîșnit demonic din dinți: „Vino mai aproape, blegule! Vrei să mă întind după tine ca un prost?”. Am constatat, epifanic, că felul în care îl alintau băieții mai mari – Moș Gorilă în loc de Moș Gerilă – era cît se poate de potrivit. Moș Gerilă chiar arăta și se purta ca o gorilă. Mă rog, ca un Moș Gorilă. Am primit o ciocolată Pitic și două napolitane Dănuț. În drum spre casă, maică-mea s-a arătat permisivă: „Poți să mănînci ciocolata și napolitanele! Mai durează pînă luăm prînzul. Va trebui mai întîi să o schimb pe soră-ta negreșit”. Soră-mea avea cîteva luni atunci. Am privit-o pe mama cu îngrijorare. Eu eram, de fapt, cel care trebuia schimbat neîntîrziat. Ratasem cu desăvîrșire „cabina”.
(sfîrșit)
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
