O noapte dintre ani

Mi-am amintit, în ultimele zile, de un Revelion petrecut acum mai bine de trei decenii. Pe atunci – cînd nu aveam mai mult de şaisprezece ani –, încă mai credeam în puterea cathartică a Revelioanelor dezlănţuite, aflîndu-mă departe de mizantropul prezentului (care nu mai tolerează, de Anul Nou, nici măcar şampania de la miezul nopţii!). La momentul cu pricina, în ciuda eforturilor făcute de mine şi de cel mai bun prieten al meu de a ne programa, din timp, o petrecere demnă de sindrofiile Messalinei, nu ştiu cum s-a întîmplat că, înainte cu vreo două zile de noaptea magică, toate angajamentele noastre posibile au căzut neaşteptat. Ajunseserăm brusc ai nimănui, sortiţi, în disperare de cauză, unei mizerabile şi devastatoare petreceri în doi (ironia stabilise ca şi familiile noastre, altfel nu foarte amatoare de mondenităţile vremii, să plece în acel an de acasă la diverse festinuri unde noi, convinşi de soliditatea propriilor aranjamente, ne anunţaserăm deja absenţa cu mare tam-tam domestic). Speriaţi de spectrul unei intoxicaţii alcoolice solitare, am început, contracronometru, o luptă inegală cu destinul. Am dat telefoane, am implorat, am promis, am făgăduit, am cerşit, ne-am vîndut sufletele şi, într-un tîrziu, am aflat izbăvirea. O rudă îndepărtată de-a prietenului meu cunoştea un student medicinist din Iaşi, care organiza un Revelion în apartamentul părinţilor săi (plecaţi, desigur, „la ţară“) şi care, datorînd ceva intermediarului, ar fi putut primi şi doi dezmoşteniţi ai soartei. Nu lipsea totuşi din „invitaţie“ precizarea, cam morocănoasă, că petrecerea se închega din „contribuţii personale“, cele cu proteine fiind la mare căutare. Nici o problemă, nu ne pierdeam noi aşa uşor în detalii. Ne-am uşurat familiile de cîteva produse din carne (din raţia cartelată pentru ianuarie), le-am ornat cu trei-patru sticle de vin, după care am pornit, în seara de 31 decembrie, printre mascaţi şi alcoolizaţi, către mirifica destinaţie de periferie (apartamentul împricinat se afla în blocurile noi – pe atunci – de lîngă decedatul astăzi Combinat de Utilaj Greu). Eram amîndoi elevi de liceu (în clasa a zecea, mai precis), iar o petrecere cu mediciniste (de ani terminali, cum ni se spusese) însemna materializarea unui „vis auriu“, vorba (intraductibilă) a fetelor de la A.S.I.A., de acum vreo cincisprezece ani.

Am ajuns, după oarece bîjbîieli, în locul respectiv, unde o persoană matură (am crezut că este tatăl gazdei şi ne-am intimidat subit) ne-a primit cu un mîrîit neinteligibil, asemănător regurgitărilor produse de bebeluşi după copioase mese lactate. Se dovedi repede că omul era chiar organizatorul petrecerii. Terminase, de fapt, Medicina, fiind rezident, şi nu avea de ce să se teamă de o venire intempestivă a părinţilor, întrucît aceştia se aflau „la ţară“ de tot, acolo locuind. Imensul apartament îi aparţinea (o, tempora, dragi rezidenţi de astăzi!) şi, spre stupoarea noastră, omul deţinea nevastă şi copil. Copilul se afla, într-adevăr, la ţară, cu bunicii, dar soţia era foarte prezentă. Ne smulse plasele cu bunătăţi din mînă şi dispăru, cam întunecată (mi se păru), în bucătărie. Întîrziaserăm o oră, însă nu pentru că am fi vrut (plecaserăm, oricum, excesiv de devreme), ci pentru că ni se comunicase greşit (de către intermediar) momentul de debut al ostilităţilor. Prin urmare, toţi băuseră deja semnificativ şi trecuseră de aperitive (se dansa destul de intens, cînd am intrat). Maturitatea convivilor ne copleşise aproape total. Se poate ca printre ei să fi fost şi „medicinişti de ani terminali“, însă, categoric, majoritatea o formau „rezidenţii“. Cu anişori buni de practică în spate, aş fi adăugat fără să ezit. Unii căsătoriţi. Probabil şi cu copii. Obişnuiţi cu bairamurile noastre de liceeni, veniserăm îmbrăcaţi adecvat experienţelor stroboscopice, cu tricouri multicolore şi pantaloni uşor bufanţi. Eu îmi adaptasem chiar – vag, e drept – şi părul la noua modă punk. „Mediciniştii“ în chestiune erau la costume (drepte), purtau pantofi clasici („de mort“, cum le ziceam noi în clasă) şi priveau cruntisim către straniile apariţii ale celor doi nefericiţi intruşi. În zgomotul (nu tocmai asurzitor) al muzicii, am auzit pe cineva întrebînd gazda, distinct, cine sînt „puţoii“. Mai mult, pe măsură ce timpul trecea, printre decibeli, mi-au ajuns în urechi – la fel de discret – apelative precum „cele două putori“, „băieţeii“, „cei doi căprişori/bouleni/marţafoi/şoimi“ (ai patriei, desigur) sau „bebelanii“. Am încercat să-mi înving propria depresie, invitînd la dans o… femeie ce părea să stea cumva singură. M-a întrebat, suav, în timp ce o învîrteam serios (aşa cum învăţasem să dănţuiesc cu colegele mele) în ce clasă sînt, după care a adăugat blînd: „Vezi fiara din colţul camerei (am privit îngrozit spre un bărbat monstruos, cu privire porcină, aşezat pe un taburet – n.m.)? E soţul meu. Nu-i plac deloc copiii. Bine ar fi ca pînă dimineaţă să stai departe, foarte departe, de el şi de mine.“

M-am retras cu amicul pe coridorul de la intrare unde, la douăsprezece, ne-am urat reciproc, în întuneric, „La mulţi ani!“. Într-un tîrziu, tiptil, am intrat în camera cu haine (unde am descoperit, îngroziţi, „fiara“ dormind un somn agitat, bîntuit de demonii ebrietăţii), ne-am înşfăcat gecile şi am şters-o fără să ne mai luăm rămas bun. Am ajuns acasă în zori, cînd, spre bucuria mea, nimeni din familie nu revenise încă. Am luat o pernă, mi-am cufundat capul în ea şi am tras o plînsetă scurtă, eliberatoare. Aşa a început vrednicul de amintire an 1985. An în care, între altele, urma să debutez în presa scrisă.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.