Noi traume din școlărie
Două întîmplări legate de debutul școlii (pe vremea comunismului) mă urmăresc obsesiv. Îmi amintesc mai întîi cum, în copilărie, așadar în prima jumătate a anilor ’80, pe 14 septembrie, angoasa reînceperii orelor atinsese forme paroxistice, îmbrăcînd haina delirului juvenil. Ceauşescu urma să deschidă anul școlar la Iaşi, iar noi, „tinerele vlăstare”, trebuia să-l aşteptăm, frumos încolonaţi, pe Bulevardul Independenţei. În seara premergătoare evenimentului sau, oricum, prin preajma lui, încercam – alături de cîțiva buni prieteni – să-mi înec depresia în discuţii sublimate, freudiene (eram prea mici pentru bere). Din una în alta, am ajuns la concluzia că şcoala s-ar fi putut amîna numai într-un singur fel: dacă Ceauşescu ar fi fost împuşcat la festivități. Întrucît creierul infantil reuşeşte uneori să fie mai zglobiu chiar decît fizicul anexat lui, imediat ideea făcu pui. Cineva deţinea acasă o puşcă pentru vrăbii (cu alice) pe care o putea şterpeli uşor din camera tatălui. Altcineva furase de la părinţi arta condusului automobilului şi (cu cheile auxiliare, de asemenea facil de procurat în zorii zilei de 15 septembrie) ne asigura transportul oriunde am fi dorit. Prin urmare, strategia acţiunii se contură cu repeziciune. Am fi ieşit cu Dacia pe Bulevardul Independenţei la momentul oportun şi ne-am fi încrucişat cu Aro-ul descoperit al lui Ceaşcă (Aro vîndut acum vreo douăzeci de ani – o, melancolie! – la o licitaţie). Prin geamul din spate (deschis), noi, pionierii credincioşi care, în 2000, urma să nu mai fim copii, l-am fi luat la ţintă pe cel mai iubit fiu al poporului (pe cînd ar fi dat, satisfăcut, din mîini) şi l-am fi împușcat, sec, drept în tîmplă (ştiam că acolo alica ar fi avut un succes, cum să-i spun, mortal). Îndrăznețul plan s-a terminat cu urecheli, castane și priviri demonizate din partea părinţilor, întrucît cel desemnat să șterpelească pușca din camera tatălui a fost prins în flagrant și a mărturisit, îngrozit, tot.... Oricum, dacă astăzi citiţi rubrica „Prezentul discontinuu“ din Dilema veche, e clar că viteaza conspirație s-a prăbușit.
În sfîrşit, toamna şi şcoala mă dădeau realmente peste cap, activîndu-mi probabil acel eu feminin (despre care vorbesc psihologii moderni), un eu predispus la nostalgie, altruism şi, mai ales, compasiune. Ca atare, tot la un început de trimestru întîi, pe acest fond „emoțional”, am trăit o altă experienţă bizară. În clasă ne venise un băiat nou, slăbănog, palid şi – mi s-a părut – îngrozitor de retras. Nimeni nu reţinuse cum îl chema, atît era omul de şters. Stătea în ultima bancă, iar în pauze privea numai în jos, fiind, în răstimpuri, zgîlţîit de nişte suspine teribile. Am realizat că depresia mea de toamnă era o glumiţă pe lîngă inadaptarea lui structurală. Sub impulsul amintitului eu feminin, m-am îndreptat hotărît către banca nou-venitului, pe cînd, din afară, mă contemplam mulţumit, asemănîndu-mă cu generoşii providențiali din proza lui Dickens. M-am aşezat pe pupitrul din faţa cavalerului tristei figuri şi i-am spus pe un ton amical: „Salut, bătrîne! Eu sînt Codrin. Pe tine cum te cheamă?”. Individul a ridicat din podea o figură mai curînd apatică, pe care străluceau totuşi (malefic, am avut, pentru o secundă, senzaţia) doi ochi de viezure tînăr. „Ca pe tata”, a ciripit el. Uşor năucit de răspuns, am bănuit că băiatul avea un sistem propriu de logică a dialogului şi am continuat în aparenţă netulburat: „Şi pe tatăl tău cum îl cheamă?”. Pramatia atît aştepta. Aproape că strigă, cu un icnet de bucurie: „Ca pe mama”. Prins în mreaja îndobitocirii subite, aidoma buldogului (mereu păcălit) din Tom şi Jerry, am adăugat prostește: „Şi pe mama?”. Cu privirea iradiind de triumf, mica puşlama şi-a lăsat răspunsul să cadă greu, precum un deznodămînt de tragedie sofocliană: „Ca pe mine”. Nu îmi mai amintesc finalul exact. E posibil ca memoria mea afectivă să fi refuzat să-l înregistreze. Reţin doar că, după scurt timp, l-am văzut pe „ca pe tata” cu o vînătaie straşnică în jurul ochiului drept, semn că mai încercase conversaţia revelatoare şi cu alţi băieţi din clasă, mai puţin dominaţi de eul lor feminin la începutul toamnei. Cumva, i-am fost recunoscător isteţului peste ani. Datorită lui am învăţat, timpuriu, o lecţie importantă: nu judeca niciodată aparențele drept realitate!
Amintirile (traumatizante?) ale copilăriei mele îmi demonstrează cît de mult am îmbătrînit. Ce mai înseamnă azi, pentru un elev de gimnaziu, o biată puşcă de vrăbii cu alice, cînd poate să-şi procure puşcoacele americane cele mai cool de pe piaţa neagră? Ce mai reprezintă o Dacie, cînd tinerii (încă înainte de optsprezece ani) îşi exersează talentele automobilistice pe maşini din cataloage de lux? Aş îndrăzni chiar să întreb: ce mai semnifică un început de an şcolar, cînd distracţia este suverană, fie toamnă, fie vară?... OK, admit, vînătăile la ochi au rămas în principiu aceleaşi.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
