Autoevaluare
Mimi Brotacov – tînăra asistentă universitară de la Catedra de studii literare „Teiul lui Eminescu“, angajată, prin concurs, în urmă cu doar doi ani de zile și deja specializată, susțineau unii, în „recurența verbelor de mișcare în poezia lui Vasile Cârlova“ – nu pricepea, în nici un chip, trei lucruri. Primul era spaima colegilor ei de așa-zisa „fișă de autoevaluare în conformitate cu standardele CNATDCU“. Ce mare brînză să-ți amintești toate activitățile pe care le-ai derulat de-a lungul vremii? – se întreba consternată domnișoara Brotacov. Nu va ceda niciodată în fața unor astfel de aprehensiuni, precum marea majoritate a celor care lucrau în mica universitate „Știi și cîștigi“! Nu, ea dorea să lupte pentru a dovedi că „nasc și la Moldova oameni“ sau, în sfîrșit, „la“ încă firava lor instituție educațională, cum ar veni. Așadar, hotărî să pregătească un curriculum vitae „beton“ pentru apropiata vizită ARACIS, de acreditare de programe de studiu în universitate. Un CV lipsit de complexe, tulburător pentru toată lumea și, cu precădere, pentru rectorul fricos și tremurător la gîndul întîlnirii cu inspectorii de la Minister, rector, credea asistenta, nedemn de înalta lui misiune (într-o bună zi, Mimi avea să-i ia locul fără nici o remușcare!). Se puse serios pe treabă și, în cîteva ore, munca fu gata. Domnișoara asistentă arătase din copilărie o eficiență maximă în chestiunile intelectuale. În plus, de data aceasta, efortul anamnetic i-a produs plăcere, datorită aurei de nostalgie în care, involuntar, îl învăluise de la bun început. Cum altfel decît cu melancolie profundă să revină la desenele pe care revista Dino („pentru copiii isteți“, așa cum se specifica pe coperta șters colorată) i le publicase la începutul anilor ’90, atunci cînd ea studia vîrtos în grupa mijlocie de grădiniță?
Tăticul și mămica o considerau foarte talentată la pictură (iată că viața a vrut totuși altceva: Mimi Brotacov a mers spre literatură și, în mod deosebit, spre poezie, însă, oricum, fără a-și nega vreodată firea artistică!). Ei i-au strîns desenele și le-au trimis la redacție. În cîteva săptămîni, le-au descoperit publicate în paginile revistei cu emoții imense, îmbrățișări de familie și chiote de bucurie. Bunica a devenit lipotimică de fericire și a fost nevoie de intervenția celor de la Ambulanță! Ce timpuri frumoase! – gîndi, suspinînd, domnișoara asistent. Desenele (un fel de micro-narațiune în benzi desenate, de fapt!) fuseseră reproduse la o rubrică mai ciudată a publicației Dino – „Poveștile Alinuței“ –, axată pe istorioare cam sadice pentru universul infantil: accidente cu victime însîngerate, răpiri de prunci și bătăi între băieți obraznici (toate însă cu semnificații pedagogice pentru cei mici!). „Alinuța“ însăși arăta morbid – suferea de strabism și îi lipseau doi dinți din față (detaliu dat în vileag de un rînjet sardonic). Probabil că tema „narațiunii“ imagistice propuse de Mimi se încadra bine aici. Povestea autoarei Brotacov era despre o vrabie care, credincioasă copacului unde crescuse de pui, refuză să plece altundeva iarna și moare de inaniție. În ultimul fascicul desenat, o vedem pe biata pasăre degerată, în zăpadă, cu ghearele în sus. Sugestia de înțepenire a membrelor (colorate în mov) i-a ieșit excelent și bănuia că ar fi fost argumentul principal în decizia redactorilor de a o „debuta“.
Își autoevaluă respectiva „ieșire“ în presă cu 10 puncte, introducînd-o direct, în grila CNADTCU, la secțiunea „articole BDI apărute în țară“. La fel procedă cu poeziile tipărite în revista Armonii tinere, a liceului unde studiase, și cu toate nuvelele scrise în studenția de la o universitate particulară concurentă (era adevărat că textele nu fuseseră încă publicate, dar credea că, incluzîndu-le, în variantă printată, în dosarul ARACIS, dovedea buna sa credință în privința „activității științifice“). La capitolul „reproduceri“ stătea foarte bine, nimeni nu o putea acuza de vreun fals în declarații. Xeroxase tot – de la vrabia înghețată pînă la fotografia ei la un concert al Andrei (fotografie virală pe o rețea de socializare și, ca atare, „prezentă în spațiul public“ ) – și pusese documentele, pe post de „anexe“, la CV. Iată că se strînseseră deja 323 de pagini! Deci, de unde teama colegilor că, la „particulari“, nu prea ai ce raporta? Mai mult, îi plăceau cifrele rotunde, așa încît s-a străduit să ajungă la 350! Făcuse excursii în Italia, Germania, Franța etc. și avea poze lîngă impozante edificii academice, cum ar fi, de pildă, vestita Caffé Pedrocchi din Padova. Le-a anexat și pe acestea, plină de entuziasm. La „Premii și distincții“, își „trecu“ cele cîteva sute de „buline“ obținute în ciclul primar (pentru răspunsuri deosebite la școală) și le punctă maximal. La „Conferințe internaționale“, menționă seminariile de dezvoltare personală la care participase consecvent încă din gimnaziu. Adăugase, de asemenea, din proprie inițiativă, o rubrică (nesolicitată în grilă!) de hobby-uri, unde precizase interesul său febril pentru modeling. La final, după un calcul riguros, concluzionă că strînsese nici mai mult, nici mai puțin decît 80.000 de puncte! Cînd te gîndești că profesorii plini se plîngeau că abia reușesc să pună laolaltă 200 de puncte amărîte! Ce mai, întreaga universitate „Știi și cîștigi“ stătea pe umerii academici robuști ai domnișoarei Brotacov!
Ei bine, abia acum interveneau celelalte două lucruri pe care Mimi nu le pricepea defel. Mai întîi, de ce președintele comisiei ARACIS se colorase apopleptic (în mov), citind CV-ul ei, iar apoi se prăbușise pe spate, țeapăn, ca vrabia din desenul pueril? Și, doi, de ce rectorul o concediase imediat după anunțarea verdictului ministerial de „neîncredere“ pentru trista lor universitate? Să-și fi dat oare seama lașul, văzîndu-i dosarul academic, că l-ar fi concurat, cu succes, la șefie în foarte scurtă vreme?
Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Facultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.
