Cenuşăreasa domeniilor

Îl pomeneam, la această rubrică, şi cu altă ocazie, pe romanticul (transcendentalist) american Ralph Waldo Emerson, care observa, la un moment dat, un lucru foarte interesant. Deşi aprecia rigoarea şi, deopotrivă, vigoarea intelectual-cognitivă a unor domenii precum teologia, filozofia, ştiinţele exacte şi medicina, el credea că, ultimativ, singura formă de cunoaştere autentică rămîne experimentul poetic. Explicaţia e simplă. În timp ce majoritatea ştiinţelor şi disciplinelor se bazează, fundamental, pe raţiune, funcţionînd în virtutea unui determinism practic ireductibil, poezia – arta, în general – se raportează la imaginaţie, mişcîndu-se pe un teren flexibil, apt de a se reinventa. Raţionalul, oricît de convingător pe planul demonstraţiei precise, sucombă, inevitabil, în viciul limitării (complexitatea existenţei nu poate fi cuprinsă într-o formulă fixă, unică şi inexpugnabilă). Imaginarul, dimpotrivă, trece de barierele fireşti, ale condiţiei umane, supralicitînd sugestia şi speculaţia care se pot reactiva ad infinitum. Cunoaşterea poetică, bănuia, legitim, Emerson, devine o cunoaştere absolută, chiar dacă ea exclude simetria ştiinţifică. Gîndirea artistică are capacitatea de a articula concluzii, fie ele şi de extracţie speculativă, lucru ce defineşte, pînă la urmă, natura oricărui gest cognitiv. Gîndirea ştiinţifică, dacă ar fi să ne amintim o celebră formulare noiciană, se opreşte în silogism, arătîndu-se incapabilă de ruperea nivelului şi de intrarea în aria conceptului.

În pofida subiectivităţii sale de – esenţialmente – poet, Emerson avea, din perspectiva tabloului epistemologic amplu, dreptate. Literatura, ca să rămîn în cîmpul estetic, dezvăluie, dincolo de aparenta sa „fragilitate“ logic-raţională, o dimensiune hermeneutică incontestabilă. Într-o manieră cumva simbolică, ea iradiază către celelalte domenii, pentru a le elasticiza instrumentarul cognitiv şi a le facilita efortul explicativ. Istoriografia, de exemplu, nu poate recompune trecutul pînă cînd istoricul nu glisează, benevol, spre speculaţia epică. Austeritatea arhivelor şi monotonia datelor încep să comunice, să fie umplute cu viaţă, abia atunci cînd imaginaţia istoricului pătrunde în mentalitarul omului arhaic şi construieşte scenarii existenţiale. Adică atunci cînd „realului“ i se atribuie valenţe „ficţionale“.

Dreptul însuşi capătă culoare intelectuală pe parcursul inserţiilor imaginative ale juristului, de-a lungul „ieşirilor“ lui aşa-zicînd artistice, interpretative, din norma anostă şi, pînă la un punct, imuabilă. Teologia – care ilustrează, la rîndul său, o disciplină a rupturii de nivel, operînd, după o expresie plastică a lui Andrei Pleşu, cu „de-neconceputul“ – nu poate să-şi expună cunoaşterea decît în reperele structurilor narative (ca şi istoria de altfel). Medicina, sociologia, psihologia, economia şi geografia recurg, în analizele lor de detaliu, la nuanţa estetizantă, care trece dincolo de rigoarea determinismului ştiinţific. Pînă şi în matematică, fizică ori chimie, speculativul din imaginaţia artistică joacă un rol semnificativ. Coerenţa unei demonstraţii exacte se regăseşte frecvent într-o digresiune imaginară, unde formula „să presupunem că“ reprezintă nodul gordian. Geometria în spaţiu, cu precădere, propune scenarii complementare: desluşirea misterelor unei figuri date implică prelungirea ei „ficţională“ în figuri adiţionale, care conferă sens unghiurilor şi dreptelor din modelul iniţial.

Literatura ascunde, prin urmare, într-un fel straniu, o disponibilitate de a se substitui existenţei, vieţii în ansamblul său. Ea pare să izvorască, în ultimă instanţă, din ascunzişurile clar-obscure ale lumii înseşi, surprinse în dinamică istorică. Nimic nu m-a fascinat mai mult în estetica postmodernităţii – am spus-o de nenumărate ori – ca relaţia stabilită de către noii teoreticieni între text şi existenţă. Cele două fenomenalităţi sînt structuri în sine, inteligibile doar prin medierea sistemelor de coduri. Fiecare cifru disimulează un fapt, semnele textului şi cele ale existenţei impunînd, în egală măsură, exerciţii şi, pînă la urmă, eforturi hermeneutice. De aici şi validitatea unui vechi principiu filozofic – reprezentarea constituie singura formă de „realitate“ palpabilă, vizibilă. Sensurile, adevărurile se află dincolo de ea şi pot fi relevate numai prin interpretare. Atît literatura, cît şi lumea devin, implicit, forme de reprezentare şi, în măsura în care acceptăm că reprezentarea poate fi asumată, în primul rînd, prin imaginaţie şi foarte puţin prin raţiune, vom recunoaşte drept valabilă şi ipoteza că istoria se suprapune experimentului estetic: protagoniştii lui (ai experimentului estetic) nu mimează fiinţarea, ci o exercită pur şi simplu. Nu întîmplător, personajele istoriei trec, fără mutaţii majore, în universul literaturii. Foarte des, paradoxal, semnificaţia lor e mult mai lizibilă în contextul artistic. Scriitorul, asemenea istoricului, îşi aşază eroii în unghiul cel mai potrivit de percepţie (în text, desigur: viaţa şi literatura se îmbină acolo pînă la indistinct!). William Shakespeare şi-a extras, revelator, cîteva dintre marile lui figuri tragice din cronica istorică.

În concluzie, din Cenuşăreasa domeniilor, literatura ar putea fi oricînd prezentată – cu argumente credibile – ca un domeniu al domeniilor.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.