La Mamaia. În 1981

La începutul anilor ’80, pe cînd eram elev în clasa a V-a, am petrecut, la un moment dat, un concediu împreună cu părinții la Mamaia. Ne-am făcut de cap la unul dintre cele mai selecte hoteluri din stațiune (la vremea respectivă), Condor. Locul era înțesat de turiști străini și avea un shop de toată frumusețea, pe vitrinele căruia, mie și soră-mii, ni se scurgeau ochii, contemplînd ciocolățelele Milky Way, cutiile de Coca-Cola sau gumele de mestecat Spearmint. Pe plajă, la eternul joc cu lopățelele în nisip, soră-mea se împrietenise cu o fetiță nemțoaică. Mama ei, doamna doctor Pohl din Bonn (RFG pe atunci), se dovedi o excelentă cunoscătoare a limbii franceze, limbă vorbită și de părinții mei. Încet-încet, cele două familii s-au apropiat. Doamna doctor Pohl ne copleșea cu cadouri de la shop, îndeosebi cu dulciuri și sucuri (pe care eu și soră-mea le devoram/gîlgîiam în cameră, tăcut și febril, cu licăriri sălbatice în priviri), iar biata maică-mea le cumpăra vest-germanilor cămăși de in topit, cu motive populare, și ceramică de Horezu. Seara mergeam la restaurant cu familia Pohl ori făceam lungi plimbări pe faleză. În intervalul unei astfel de hoinăreli în amurg, un lucru neașteptat se petrecu. Întrucît eu păream participantul cumva „dislocat” al întîlnirilor zilnice, doamna doctor hotărî să mă includă în ecuație.

Bucălat, cu zîmbet incert, păream probabil plictisit și stîrneam mila. Acum, dacă ar fi fost să schimbăm puțin perspectiva narativă, acordîndu-mi-se mie postura de „reflector”, aș fi putut face următoarele precizări: nu mă plictiseam deloc, ci mă gîndeam voluptuos la modurile în care aș fi putut bea Coca-Cola și mînca ciocolata Milky Way, odată revenit la hotel – în șezlong, pe terasă, sau în pat citind; zîmbeam incert, pentru că ardeam de nerăbdare să ne întoarcem la haleala de shop din cameră și eram bucălat deoarece toate cele de mai sus nu rămîneau în stadiul de reverie diurnă, ci erau puse, sistematic, în faptă. Doctorița Pohl a întrebat-o pe maică-mea dacă vorbeam și eu franceză. „Cum să nu”, a răspuns cu mîndrie profesională (mama a fost profesoară de limba franceză), „chiar eu l-am învățat, dar, din cîte îmi spun profesorii lui, este excepțional la engleză!” 

„Oh, da?!”, a replicat doamna Pohl bucuroasă. „Ce bine! Și eu vorbesc engleza mai bine decît franceza.” Apoi, aplecîndu-se matern spre mine, m-a interogat duios: „How old are you, darling?”. Ai mei, umflați în pene, avuseseră grijă, între timp, să mă împingă, glorios, către distinsa doctoriță. Am simțit cum picioarele mi se înmoaie asemenea lamelelor de Spearmint cînd începeai să le mesteci. Surîsul incert mi-a devenit rînjet sardonic, iar fața bucălată mi s-a ascuțit ca o rocă șlefuită de vînt din deșertul arizonian. Din gît mi-a ieșit, precum un geamăt de muribund, cuvîntul „What?”, după care, biruit de convulsiile timidității, am șters-o în spatele lui taică-meu, ascunzîndu-mă umilit. În vreme ce maică-mea perora, îngrozită, ceva despre frici și copilării, în asigurările doamnei Pohl că înțelegea perfect situația, tata mi-a șoptit înfrigurat: „Tăticule, vezi valul ăla înalt cît Ceahlăul, din larg? Ei bine, acolo aș vrea să mă arunc acum, să dispar pentru totdeauna, să nu mă mai poată vedea nici măcar cuțu-bau!”. Inutil de precizat că, ani la rînd după episod, atunci cînd aveau chef să mă ia în balon, părinții mei mă întrebau, cu o intonație lătrată a vocilor, „What?”.

Prin urmare, celor predispuși să critice performanțele educaționale ale tinerilor din prezent cu argumentul „Ce serios se învăța pe vremea noastră, dom’le!” le spun un singur lucru: buchiseala cărților din trecut nu reușea să ne scoată din complexul de „lumea a doua”, pe care îl trăiam cu toții, juni ori seniori. Eram ca în bancul cu cei doi polițiști abordați de un turist rătăcit: „Do you speak English?”. „Nțț!” „Parlez-vous français?” „Nțț!” „Sprechen Sie Deutsch?” „Nțț!” „Parlate italiano?” „Nțț!” „Fala português?” „Nțț!” Disperat, omul pleacă. Unul dintre polițiști zice: „Frate, ai văzut cîte limbi știa tipul ăla?”. Celălalt răspunde: „Am văzut. Și la ce i-a folosit?”. Fără exercițiul comunicării cu alteritatea, excedați de autosuficiența lumii închise din comunism, performanța din învățătură nu ne folosea practic la nimic. Un tînăr autohton de azi, umblat prin lume, fie și în regimul virtualității electronice, chiar dacă ar ști un singur cuvînt în limba engleză, iar cuvîntul s-ar întîmpla să fie what, sînt sigur că l-ar rosti cu atîta dezinvoltură și șarm, în dialogul cu un străin, încît ar face o mult mai bună impresie decît băiețelul bucălat, cu zîmbet incert, de acum 42 de ani, de pe faleza din Mamaia.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.