O problemă de nuanță
Mă obsedează, de ceva vreme, problema principialității. Ce este ea, cum o definim? Care sînt nuanțele sale definitorii (pe care le resimt, nu știu exact de ce, mai importante decît definiția noțiunii în sine)? Cred că, la o analiză de detaliu, a fi principial înseamnă a dezvolta rigoarea respectului necondiționat pentru celălalt. Mai precis, pentru libertatea și integritatea lui ca individ. Unora, acest lucru li s-ar putea părea ușor de îndeplinit, altora, mai curînd o abstracțiune, fără bază în realitatea de zi cu zi. Accept, pînă la un punct, astfel de reacții și valabilitatea lor parțială, cu atît mai mult cu cît eu nu emit aici sentințe morale, de pe false poziții virtuoase. Sîntem oameni, nu îngeri. Nimic din ce e uman nu ne-a rămas, probabil, necunoscut, iar această „cunoaștere” include mereu și propriile noastre slăbiciuni. Nu ezit să constat, prin urmare, că principialitatea reprezintă un concept esențialmente uman și civic, care se adresează indivizilor și nu sfinților. A fi principial nu implică automat axioma că ai fi un monument de moralitate. Principialitatea se așază pe intervalul gri, contradictoriu, inconsecvent al umanității. Nu descrie rigidități și inflexibilități imposibil de surmontat de către insul comun. Nu te clasifică, etic, pe tine ca individ, ci îți trasează o conduită etică față de ceilalți indivizi. De aceea, o și defineam deja drept respect pentru libertatea și integritatea alterității.
Nimeni nu se poate considera o instanță morală. Toți avem defecte, dar sîntem obligați să nu permitem slăbiciunilor noastre personale să-i vulnerabilizeze sau chiar victimizeze pe cei din jur. Pe acest palier apare principialitatea ca mod de viață – în felul în care îți gestionezi neputințele în raport cu oamenii de lîngă tine. Să luăm, de pildă, exemplul presei. Am trăit în presă și știu provocările acestui format existențial. Pot înțelege așadar lupta pentru supraviețuire jurnalistică și tot ce incumbă ea (voluptatea pentru senzațional, discreta manipulare a atenției consumatorului, îngroșarea amănuntelor picante etc.), însă nu am cum să accept deturnarea profesiei în sine (prin minciună, mistificare, calomnie, parti prisgrosolan și vulgaritate). Aceasta constituie o agresiune împotriva celuilalt, în speță împotriva consumatorului de știri – cel pe care pretinzi că îl slujești – și, implicit, o abdicare de la principialitate. În liberul nostru arbitru, viciul este mai tentant decît virtutea. Ca om cu slăbiciuni și neputințe, nu îi judec pe cei care optează pentru, vorba lui Georges Bataille, „partea blestemată”. Problema intervine atunci cînd ei devin neprincipiali în opțiunea lor și lasă „partea blestemată” să-i contamineze ori să-i afecteze pe semeni (precum mulți jurnaliști de azi, din păcate). Slăbiciunea cuiva, asumată, cu smerenie și pocăință, în spațiul privat, al intimității inofensive, seamănă aproape cu o virtute. „Suferindul” în cauză merită o anumită doză de prețuire. Practicată în afară, în dauna celorlalți, ea se manifestă drept agresiune neprincipială, „calificîndu-se”, cum ar veni, pentru oprobriul public.
Există, în alt plan, oameni cu slăbiciune pentru alcool. E problema lor, atît timp cît beau și apoi se culcă (ne)liniștiți. Cînd se îmbată însă și devin periculoși (în orice fel) față de semenii lor, ei ies, evident, din sfera viciului personal și pătrund în spațiul agresiunii colective, dovedindu-se neprincipiali. La fel este înclinația excesivă pentru sexul opus. Ostoită prin mersul la așa-numitele ori, după caz, așa-numiții, eufemistic, call-girls și call-boys, înclinația respectivă rămîne tribulația ta privată. Revărsată însă asupra celor aflați sub eventuala-ți autoritate (socială, politică etc.), ea devine o jenantă hărțuire, grefată pe lipsa principialității. Similar, iubirea paternă este un sentiment firesc și legitim. Totuși, cînd, eșuînd educațional, încerci, disperat, să-ți promovezi „vlăstarul”, pe căi oculte, în defavoarea și disprețul celorlalți, sentimentele tale părintești capătă o nuanță patologică și, inevitabil, neprincipială. În concluzie, fără a fi etica însăși redusă la esențe, principialitatea ilustrează o regulă de bază în funcționarea unei societăți. Aceea de a-ți stăpîni „demonii personali” în aria ta de viețuire, nepermițînd ca ei să-i „agreseze” pe cei din jur. O regulă de elementar bun-simț, așadar. În ce mă privește, mă străduiesc din răsputeri să o localizez în România noastră cea de toate zilele. Par adesea, din nefericire, un ornitolog ușor defazat, în căutarea păsării rare.
