Nudism gimnazial

În toamna anului 1979 am intrat în clasa a V-a la un impozant liceu din Iași. Primele săptămîni de școală au fost un supliciu. Toate lucrurile îmi ieșeau pe dos. Fusesem un copil bunicel în tronsonul primar și, de aceea, am pășit cu mari speranțe în gimnaziu. Socoteala de acasă nu se potrivi însă cu cea din tîrg. Trecerea de la învăţătoare la o multitudine de profesori a reuşit să mă şocheze peste măsură. Nu puteam să înregistrez, se pare, cerinţele exacte pentru desfăşurarea în bune condiţii a programului didactic, gafînd neverosimil la tot pasul. Ca atare, dacă la Sport, pe sub trening, toţi copiii aveau – conform regulamentului – tricou alb, eu veneam invariabil cu unul verde sau galben, fiind pus la flotări şi genuflexiuni punitive în faţa puştanilor amuzaţi. Dacă la Geografie ni se solicita un caiet de tipul, să zicem, „M-130”, eu posedam, netulburat, unul „M-131”, stîrnind nedumeririle profesoarei şi ironiile colegilor.

Mai ales față de Educaţia fizică am dezvoltat anxietăți paralizante. Și nu numai din cauza inadecvării culorilor tricourilor. Protocolul didactic prevedea ca elevii să se echipeze în vestiarele şcolii. Vestiarul băieţilor era mereu supraaglomerat, obligîndu-ne la mişcările cele mai curioase cu putinţă. Dar nu claia peste grămadă oripila cu adevărat. Preocuparea centrală a acelor tineri masculi – aflaţi în pragul pubertăţii – era pentru lungimea organelor genitale, expuse şi studiate colectiv cu o concentrare maximă, ce ar fi stîrnit invidii chirurgilor urologi. Se născuse o competiţie a „mărimilor” care, în pofida eforturilor paranormale ale protagoniştilor, rămîneau, cu încăpăţînare, la dimensiuni infantile. Mi-l amintesc şi astăzi pe un coleg scheletic şi albinos, cocoţat cu picioarele pe două băncuţe depărtate una de cealaltă, într-o imitaţie caricaturală a Colosului din Rhodos, chinuindu-se, contorsionat, să aibă o erecţie cît de cît concludentă, menită să reducă la tăcere un rival direct, cutremurat el însuşi, într-un alt colţ al încăperii, de aceleași sforţări supraomenești, similare chinurilor facerii. 

Dacă acestor secvenţe teratologice adăugăm mirosurile ameţitoare, colectate peste zi de zidurile vestiarului, e uşor să înţelegem sentimentul de alienare pe care îl încercam. Mă apuca spaima citind „Ed. fiz.” în Orar şi, prin urmare, căutam febril metode de stopare a coşmarului. Într-o bună zi, pe neașteptate, am găsit soluţia. Intrarea pe terenul de sport se făcea printr-un gang puțin frecventat. Dacă m-aş fi mişcat repede (în intervalul în care colegii se schimbau în vestiar, iar profesorul se afla încă la cancelarie), aş fi putut să mă îmbrac acolo, evitînd nebunia amintită şi avînd şanse mari de a fi primul pe teren, ceea ce nu era de neglijat. Zis şi făcut. Imediat ce s-a sunat de pauza premergătoare Educaţiei fizice, am alergat într-un suflet, cu tot calabalîcul după mine, la gangul menţionat, care, spre fericirea mea, era absolut pustiu la acea oră. Mi-am aruncat echipamentul pe jos şi am început să mă dezbrac în ritmurile sacadate ale unui individ atacat de furnici. În scurt timp, am rămas în bustul gol, însă am amînat îmbrăcarea tricoului (roşu, în acea fatidică zi), întrucît teroarea prin excelenţă venea din înlocuirea pantalonilor, acţiune ce trebuia depăşită cu maximă viteză. 

Aşadar, după o descălţare anevoioasă a pantofilor, împiedicată de un nod insolent la un şiret, şi o descheiere dificilă a nasturilor de la pantaloni, am rămas în frumoşii mei chiloţi albi, cu buline roşii, pe care maică-mea, grijulie, mi-i păstrase sigilaţi pentru începutul anului şcolar. Rupere de nori, dezastru, cataclism! Exact în acea secundă astrală, mai ceva ca într-o lege a lui Murphy, gangul a fost invadat, ca la un semn, de colegele mele de clasă, care se îndreptau gălăgioase către terenul de sport (neglijasem, vezi bine, eventualitatea ca fetele să nu aibă competiţii de „mărimi” ca băieţii, timpul lor de echipare fiind, în consecinţă, mult mai scurt). Au încremenit, privindu-mă cum stăteam aşa, năuc, în chiloţi şi şosete, în faţa lor. Inexplicabil, am făcut un pas către ele şi m-am cabrat uşor, cu bazinul înainte, asemenea lui Mr. Bean în episodul în care, gol puşcă, sperie nişte femei la bazinul de înot. În transa disperării, devenisem duplicatul Colosului din Rhodos din vestiar, care, chiar în momentul cu pricina, cu ochi bulbucaţi, îşi etala probabil, în toată splendoarea ei, bărbăţia. Fetele, îngrozite, au fugit în direcţia opusă, într-o isterie de nedescris. 

A doua zi, taică-meu mă transfera, cu eforturi uriaşe, la un alt liceu impozant din Iași, unde, ca prin minune, toate mi-au mers din plin de la bun început. Acelui impredictibil transfer îi datorez, în mare măsură, formaţia umanist-liberală pe care am dobîndit-o mai tîrziu. De unde rezultă, fără posibilitate de tăgadă, că destinul individual, precum cel colectiv, poate atîrna uneori de elasticul anemic al unui chilot. Şi de viu coloratele sale buline roşii.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.