Umbra lui Ceaușescu. La Iași
De-a lungul copilăriei mele, Ceauşescu nu a deschis decît de două ori anul şcolar la Iaşi. Cea mai clară deschidere îmi este a doua, cînd eram în clasa a VI-a și cînd, așa cum povesteam aici săptămîna trecută, mie și prietenilor mei ne trecuse prin cap ideea să-l lichidăm... Aşadar, ne aflăm la începutul anilor ’80, la debut de toamnă şcolară. Noi, pionierii Iaşiului, fuseserăm deja convocaţi de diriginţi, la 23 august, pentru a fi pregătiţi fizic şi mental de înalta misiune ce urma să ni se încredinţeze: primirea, cu urale şi ovaţii, a mult stimatului şi iubitului tovarăş Nicolae Ceauşescu. Un propagandist UTC, cu mutră de fiară neîmblînzită, se adăugase corpului profesoral şi dădea directive pe ton feroce. Eram strînşi în careu şi ascultam înfioraţi precizările tăioase ale zbirului politruc. „Mai presus de orice”, striga individul, „veţi avea pe voi uniformele de pionier. Apretate, curate, ireproşabile! Fetele, pănglicuţe albe ca zăpada. Băieţii, tunşi, cu pantalonii la dungă şi bască pe cap! Să nu aud scuze sau mofturi în dimineaţa de 15 septembrie, că vă ia mama naibii. Aţi înţeles?” Am răspuns, în cor, „Daaa!”, tulburînd somnul de dimineaţă al ciorilor de la marginea Ţicăului lui Creangă. Faptul că, pe lîngă terminarea vacanței mari, mai trebuia să-l așteptăm și pe Ceașcă ne umplea pe toți de disperare. Deveniserăm atît de tulburați (eu și prietenii de joacă), încît, cum se știe deja, ne gîndiserăm să-l asasinăm pe titan cu pușca pentru vrăbii deținută de tatăl unuia din gașcă. Din păcate, la încercarea de subtilizare a armei din panoplia părintelui, curajosul nostru camarad de joacă a fost prins în flagrant. Complotul a ieșit la iveală și ne-am ales toți cu mai multe serii de castane parentale.
Prin urmare, cu reverii freudiene, cu Doamne-ajută, înfiorătoarea dimineaţă de 15 septembrie a sosit. Buimac de somn, am scos din dulap umeraşul pe care maică-mea îmi lăsa, în zilele de şcoală, costumul – pregătit după toate rigorile licealo-comuniste (era ea însăşi profesoară şi nu putea rata litera regulamentului în imaginea odraslei personale). Stupoare! Camera a început să se învîrtă cu mine, iar picioarele mi s-au răcit brusc. Pe umeraş atîrnau, impecabil călcate într-adevăr, hainele unei zile obişnuite de şcoală (prevăzute cu cămaşă albastră) şi nu costumul de pionier!Uitasem să-i spun maică-mii să-mi spele echipamentul pionieresc (aruncat, peste vară, într-un sertar) – acum mototolit, pătat, acoperit impudic de chiloţii în care jucam fotbal, pînă la dezintegrare, în toridele după-amieze de iulie. Tremurînd din toate încheieturile şi treaz de-a binelea, i-am povestit lui taică-meu incredibila situație în care mă aflam (maică-mea plecase deja la şcoală, să-şi numere propriii elevi). Ezitînd o secundă, cînd o umbră inefabilă i-a trecut peste faţă, pater familias m-a îmbărbătat şi mi-a spus, oarecum neaşteptat după urecheala din ajun (cînd fusesem deconspirat drept unul dintre prezumtivii asasini ai eroului din Scornicești): „Lasă, tată, că-l poţi primi pe dobitoc şi în haine de elev!”.
Am plecat, cu inima strînsă, în costum bleumarin şi cămaşă albastră. Vedeam numai pionieri apretaţi, cu flori şi steguleţe în mîini. Mă simţeam ca un slujitor întunecat al lui Belzebuth, strecurat viclean într-o ceată de serafimi. În curtea şcolii, de unde trebuia să pornim spre Bulevardul Independenţei (Ceauşescu urma să dezvelească nou-sculptata statuie din faţa Policlinicii Mari din Iași), contrastul dintre mine şi restul lumii ajunsese de-a dreptul insuportabil. Eram o pată de negreaţă pe un cîmp de zăpadă imaculată. Cîteva fete şi-au dus mîna la gură – îngrozite – cînd m-au văzut, retrăgîndu-se din calea mea doi paşi, de parcă aş fi fost ciumat. Un coleg de clasă m-a bătut, compătimitor, pe umăr şi mi-a şoptit (înainte de a se îndepărta, la rîndul său, precaut): „Băi Cuţit, ce-i cu tine? Ai mîncat lăptuci de toamnă?”. Nu după multe minute, fiara UTC m-a reperat în mulţime. A venit la mine vînăt, cu ochii bulbucaţi şi ganglionii de sub urechi umflaţi ca două mingi de ping-pong. Părea în pragul apoplexiei. Mă aşteptam să mă strivească, să mă împuşte, să mă tragă pe roată, iar apoi să mă bage la zdup, aşa încît stăteam resemnat. Nu a reuşit decît să-mi mîrîie în ureche, sufocat: „Marş din faţa mea, nenorocitule!”. Am luat cuvintele literal şi am şters-o, în pas alergător, către casă. Drumurile fiind blocate, am galopat pe străduţe ocolite, prin boscheţi şi, aidoma lui Nică, prin curţile oamenilor. M-a fugărit un cîine, iar un miliţian m-a privit insistent, de la distanţă, spunînd precipitat ceva în aparatul de emisie-recepţie. Am ajuns transpirat acasă, cu uniforma de elev făcută praf. De afară se auzeau, în acorduri orientale, veritabile imnuri teurgice: „Partiiidul! Ceauşeescuuu! Roomâniiiaaa!”.
Cum de nu reușiserăm noi, mica junta constituită în ajun, să ducem la îndeplinire planul asasinării celui mai iubit fiu al poporului?
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
