Traumele copilăriei (IV): masa festivă

Eram deja, cred, prin clasa a IV-a, la finalul anilor ’70, cînd am asistat la o conversație neobișnuită între taică-meu și maică-mea. „Dragă, Iorgu a pățit o chestie teribilă”, a spus bătrînul. „Proful din Timișoara a refuzat, în ceasul al doisprezecelea, să-i dea acordul pentru susținerea tezei. A făcut referat negativ. Se anulează tot.” Precizări: Iorgu era un prieten de familie, asistent la Istorie, care ajunsese în faza ultimă a susținerii doctoratului și, pare-se, pierdea subit totul, întrucît specialistul de la Universitatea din Timișoara, membru în comisia de acordare a titlului, îl respinsese pe ultima sută de metri. Să adaug faptul că a obține titlul de doctor înainte de 1989 echivala cu accesul în Nirvana. O astfel de împotmolire la mal putea deveni de-a dreptul tragică, însemnînd ratarea întregii cariere academice viitoare. „Bănuiala mea e că a intrat într-o pasă ușor paranoică”, a continuat pater familias să-și analizeze amicul. „Ne roagă pe noi, prietenii apropiați, să venim cu el la masa festivă, dată, teoretic, după susținere și să sărbătorim, se înțelege, fictiv, succesul de la examenul tocmai încheiat, examen, practic, inexistent...” „Păi, și vă duceți?”, a întrebat mama cu ochii cît cepele. „Ați înnebunit și voi?”

„Problema este complicată”, a nuanțat tata. „Iorgu a rezervat pentru petrecere, cu intervenții inimaginabile, Salonul Alb, iar acum nu se mai poate retrage. Se teme de repercusiuni. Trebuie să meargă acolo cu mai mulți oameni (comisia doctorală, cum ar veni) și să mimeze veselia triumfului doctoral. Vrea ca, în ochii severi ai somelierilor, responsabililor de sală și chelnerilor – probabil toți securiști, angajați formal acolo –, noi, amicii, să jucăm rolul comisiei, iar el pe al doctorandului proaspăt laureat.” În perioada ceaușistă, Salonul Alb era restaurantul cel mai cool (mai exact, separeul unui restaurant de lux) din Iași, unde puteai oferi o masă selectă și unde intrai, desigur, doar cu pile solide. Nu te jucai cu rezervările la acest „club al diplomaților”, gestionat de „ospătari” cu carte de muncă la Tanti Secu. Profitînd de perplexitatea tăcută a maică-mii, am întrebat duios: „Și o să mîncați și mici cu muștar?”. „Nu prea cred”, a rîs taică-meu. „De ce? Vrei să vii și tu?” Eram grăsuț, curat, atrăgător (e drept, fără frac strălucitor), asemenea lui Apolodor, așa încît nu puteam decît să urlu de fericire: „Daa!” „Pesemne că un membru al comisiei – cel din Timișoara voi fi eu, după cum am stabilit cu Iorgu – își poate aduce și fiul dolofan la masă”, a concluzionat bătrînul...

Prin urmare, în ziua sărbătoririi „doctoratului” lui Iorgu, puși la patru ace, eu și tata pășeam sobri în distinsul Salon Alb. Un chelner cu papion negru la gît și ștergar alb pe brațul stîng ne-a condus la masă. Ceilalți sosiseră mai devreme. Toți, aveam să constat la o privire rapidă, prieteni de familie. Îi cunoșteam bine, însă convenția fusese că vom evita orice familiarități, pentru a nu ne da de gol. Iorgu, vesel nevoie mare, a stabilit imediat tonul înalt al discuțiilor: „Bine ați venit, domnule profesor!”, i s-a adresat el bătrînului meu. „Sper că localul satisface exigențele timișorene... Ooo, ați venit și cu fiul, nu-i așa?!”, a continuat ghiduș, întinzîndu-mi mîna. „Cum te cheamă, puișor?” Ei, pentru asta nu eram pregătit! Nimeni nu-mi zisese dacă am voie să-mi folosesc numele real sau nu. „Gudrun”, am răspuns după o clipă de ezitare. Începusem să citesc, la vremea respectivă, povestea unui cavaler medieval numit... Gudrun. Aveam să aflu peste cîteva zile că, în realitate, Gudrun era fată, dar ce mai conta? Auzindu-mă, taică-meu, Iorgu și restul convivilor (care mă știau de cînd mă născusem) au căscat niște globi oculari cît micii pe care abia așteptam să-i devorez. Se vorbea cu dumneavoastră, atmosfera era elevată. Din cînd în cînd, cîte unul dintre membrii „comisiei” ridica paharul cu șampanie și îl felicita pe „doctorul în istorie”: „Felicitări, domnule asistent universitar, și mult succes în continuare! De acum nimic nu vă mai stă în cale!”. „Vă mulțumesc! Vă sînt recunoscător, domnilor profesori, pentru efortul făcut și pentru aprecierile dumneavoastră generoase! Sînt copleșit”, zicea Iorgu cu gura pînă la urechi de fericire. Se bea cu gesturi elegante. Mie ospătarul mi-a adus patru mici cu muștar și două chifle. Nările mi se dilataseră sălbatic. „Doctorul” rîdea și făcea plecăciuni. Lumea nu mai contenea cu urările și felicitările...

Deodată, Iorgu s-a oprit din rîs, lovit parcă de trăsnet. A început să plîngă cu hohote și sughițuri, tînguindu-se: „Cum mama mă-sii a putut ticălosul ăla, fraților, să-mi blocheze doctoratul? Cum mama mă-sii?”. Șeful de sală a venit lîngă noi agitat: „S-a întîmplat ceva?”. „Nu, nu!”, au strigat ceilalți. „Lacrimi de bucurie!” Numai eu înfulecam meticulos. Nu-l citisem încă pe Labiș, dar, la ocheada retrospectivă, mă văd în tabloul lui carpatin perfect: Mănînc și plîng. Mănînc.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.