Ieminescu

Înainte de 1989, elevii cu (prezumtiv) talent scriitoricesc se întîlneau, o dată pe an, într-o competiţie artistică (destul de dură, cu două probe scrise), cunoscută sub numele de Olimpiada Şcolară de Literatură. Mulţi au criticat după Revoluţie aceste „olimpiade”, considerîndu-le variantele „intelectuale” ale Daciadei sau chiar ale „Cîntării României“. În anumite privinţe, înclin să fiu de acord cu astfel de observaţii, articolul de faţă subliniind tocmai una dintre nuanţele pitoreşti ale marii confruntări şcolare din trecut. În alt plan însă, trebuie să recunosc că multe condeie cunoscute din presa scrisă de astăzi au ajuns cîndva şi la olimpiada de literatură. Pe unii colegi din generaţia mea, astăzi scriitori consacrați, i-am cunoscut mai întîi în calitate de competitori (liceeni) la Concursul Naţional „Mihai Eminescu”.

Amintirea titulaturii de mai sus mă aduce în zona sensibilă a discuției (cu atît mai mult cu cît ne aflăm în preajma zilei de 15 ianuarie). În ultimii ani ai comunismului, organizatorul olimpiadei de literatură (Ministerul Învăţămîntului al RSR) stabilise o legătură fundamentală între Eminescu şi competiţia ca atare. Nu doar numele poetului fusese împrumutat, ci şi imaginea, opera, biografia lui, tot ce ţinea de identitatea autorului Luceafărului se expropriase şi se adaptase (grosolan) specificităţii evenimentului respectiv. Sălile de concurs erau „îmbrăcate” cu citate din poezia ori jurnalistica eminesciană, fiecare vorbitor de la tribuna oficială aducea „un pios omagiu marelui poet”, serile deveneau prilejul unor interminabile spectacole literar-artistice „Eminescu” (pline de tînguieli lirice şi istericale scenice), zilele de după concurs se dedicau unor excursii lacrimogene „pe urmele poetului” (chiar dacă olimpiada se ţinea la Cluj sau la Alexandria), se respira „Eminescu”, întregul oraş vuia în ritm eminescian, bietul elev avînd toate şansele ca, tîrziu în noapte, pe sărăcăciosul pat de cămin, să aibă un coşmar cu asprele cuvinte ale Demiurgului, venite – ca şi Hyperion – din terifiante genuni ale universului.

Un merit avea totuși isteria colectivă declanşată subit în jurul lui Eminescu. Lumea uita pentru o clipă de Ceauşescu. O spun cu mîna pe inimă. La cele cîteva ediţii ale Concursului Naţional „Mihai Eminescu”, la care am participat în perioada de vîrf a demenţei ceauşiste (a doua jumătate a anilor ’80), nu am auzit vreodată nici cel mai mic elogiu ori „mulţumire” aduse „titanului din Scorniceşti”. Eminescu prelua „omagiile” într-un mod necruţător. Chiar politrucii – participanţi infatigabili la manifestările amintite – îşi canalizau energiile idolatrice spre Eminescu. Inepuizabila lor limbă de lemn găsea un nou semnificat absolut în „poetul naţional”, anexîndu-şi-l, transformîndu-l într-un fel de obscură legitimare a ideologiei de partid şi de stat. Prin acest transfer de referent însă, comportamentul lor nu se schimba deloc, substituţia fiind mai curînd de decor şi nu de substanţă.

Îmi amintesc, de pildă, cum, la ediţia botoşeneană a competiţiei, ţinută la începutul primăverii lui 1987, un astfel de „oficial” fusese însărcinat cu organizarea momentului omagial (depuneri de coroane de flori din partea elevilor, speech-uri melodramatice şi recitări patetice) de la una dintre statuile poetului din patriarhalul tîrg moldav. Aerul de brută al individului în chestiune nu fusese afectat de sobrietatea contextului. Împărţea ghionturi în dreapta şi stînga, se răstea la profesori şi la elevi, păstrînd permanent o expresie răutăcioasă a feţei. La un moment dat, se repezi la un tînăr cu şapcă pe cap şi îi spuse pe un ton ameninţător, scuturîndu-l agresiv: „În faţa lui Ieminescu să stai cu capul descoperit, hahaleră!”. Mai tîrziu am aflat că tovarăşul era şeful tineretului comunist din municipiul Botoşani.

Cîteva decenii de delir politic şi cultural se dovediseră, iată, suficienţi ca Eminescu, poetul Scrisorilor şi al Glossei, să fie înlocuit, în mentalul nostru colectiv, de „Ieminescu”, o figură tristă, de circ mediatic şi melodramă ieftină. Prostul gust al „mitologizării” eminesciene continuă, desigur, și astăzi. Te miri de aceea, inevitabil, de destinul tragic al autorului Luceafărului. Una dintre cele mai strălucite minţi ale veacului al XlX-lea este condamnată, de prea mult timp, la trivializare, prin asocierea sa necondiţionată cu celebrările deşănţate ale mediocrităţii şi vulgului. Exegeţi rafinaţi stau și azi departe de Eminescu, terifiaţi de riscurile toboganului deșănțării (apropo, cu un an-doi în urmă, de ziua lui Eminescu, am văzut afişul unui spectacol „omagial” cu titlu înfricoşător: Denii eminesciene). Din raţiuni de igienă culturală, se înțelege, hermeneuți cu potențial intelectual preferă să-şi investească energiile creatoare în alte zone. O ironie cu atît mai stridentă a istoriei, cu cît ea a fost, de fapt, anticipată de însuşi Eminescu.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.