O zi a muncii îm America
Scriind aici, în mai multe rînduri, despre limba „framericană“, am retrăit, mnemotehnic, o întîmplare ce a trasat inubliabile semnificaţii în interiorul iniţierii mele transatlantice. Pe la începutul stagiului doctoral american, singur şi suficient de stingher, obişnuiam să nu refuz nici o invitaţie de socializare, oricît de formală, bănuind că doar aşa voi depăşi istovitorul şi degrabă vărsătoriul de energie intelectuală „dor de casă“. Mergeam, cu entuziasm, la toate party-urile organizate în campus sau în afara lui, party-uri pentru care – în postură de Fulbright visiting scholar – primeam de regulă invitaţii nenominalizate în mailbox-ul meu de la Universitate. Întîmplarea în chestiune se leagă de un asemenea eveniment – să zicem, monden –, unde am întîlnit, ca de obicei, persoane extrem de interesante. Era Labor Day – Ziua Muncii, care, la americani, nu se sărbătoreşte pe 1 mai, ci în prima luni din septembrie. O familie înstărită din Tucson, Arizona, avea o înţelegere cu forul oficial de administrare a relaţiilor externe ale Universităţii – International Student Center – ca, la această ocazie, să invite studenţi străini, la un BBQ, în imensul lor backyard – prevăzut, desigur, cu o albastră şi îmbietoare piscină.
„Înţelegerea“ respectivă nu trebuie să vă mire. Americanii îşi „exercită“ – ca să spun aşa – generozitatea structurală nu numai în mod spontan, ci şi „organizat“, sistemic cum ar veni, în ecuaţia respectivă fiind implicaţi, alături de instituţii, şi membrii comunităţilor locale. Un astfel de bun samaritean se dovedea Art – gazda noastră americană din acea frumoasă „zi a muncii“, de început de septembrie, cu cer azuriu şi mirosuri înnebunitoare în aer, de flori de cactus. Art se pensionase de ceva timp şi, împreună cu numeroasa lui familie, îşi cultiva un hobby absolut onorabil – acela de a întîlni, de a primi şi, dacă s-ar fi impus, chiar de a ajuta cît mai mulţi dintre străinii studioşi care îi vizitau oraşul. Femeile din familia sa, cu precădere, te uimeau prin bunătate şi mărinimie. Zîmbeau cu o onestitate descumpănitoare, ce părea să nu lase loc nici celei mai neînsemnate umbre de îndoială în loialitatea celor din jur. Intrînd în casa lui Art, dezvoltai sentimentul ieşirii din lumea reală şi intrării într-un mic paradis terestru, de unde toată durerea, întristarea şi suspinarea dispăruseră în mod subit.
La petrecere venise şi un tînăr matematician negru (din Congo), care, treptat, datorită lui Art şi doamnelor sale, a ajuns centrul atenţiei. Jacques (tînărul în cauză) era vorbitor (nativ) de franceză şi, deşi urma să studieze cinci ani în Statele Unite, nu ştia nici o boabă de engleză. Avea un surîs larg, de un alb aproape ameţitor, şi arăta o politeţe ieşită din comun. Repeta la infinit oui, oui şi merci, merci, primind cocoloşelile gazdelor cu o graţie uşor încurcată. Art şi familia erau absolut fascinaţi de Jacques. Îl ştiau dinainte şi, dacă nu ai fi fost avizat asupra obiceiurilor americane, ai fi putut crede că întreaga petrecere fusese dată doar pentru el. Îi impresionase teribil faptul că matematicianul african sosise în SUA fără să cunoască limba engleză şi, ca atare, juraseră să aibă grijă de el, cu consecvenţă. Soţia lui Art – o bătrînică descinsă parcă din basmele ecranizate la Walt Disney Company – promisese, în plus, să facă ore de engleză cu Jacques, pînă la epuizare. „Mai bine mor decît să-l las aşa!“ a declarat ea, destul de patetic, mai multor invitaţi la petrecere. „Îl luăm la noi acasă în fiecare weekend“ a adăugat, plin de veselie, şi Art. „S-a mai îngrăşat în cîteva săptămîni. Venise aici ca un băţ.“ Apoi, bătîndu-l pe umăr, în răstimpuri, cu jovialitate, pe musafirul congolez, întreba: „How are you doing, pal?“ „Oui, oui, oui, oui! Merci, merci, merci!“ – răspundea Jacques, ca o păpuşă cu baterii, atinsă, din greşeală, pe burtică. „Nu-i aşa că-i minunat?“ revenea şi amfitrioana, aducîndu-i lui Jacques un suc de portocale. „Oui, oui, merci, merci!“ m-am trezit replicînd brusc eu însumi, din fericire, suficient de lipsit de sonoritate pentru a nu-i tulbura pe mult prea ospitalierii pensionari.
Peste vreo cîteva zile, l-am întîlnit pe Jacques în interiorul labirinticei biblioteci universitare. Mi-a zîmbit prieteneşte, cu dunga de nea ieşind amplu dintre buze. M-am apropiat ezitant, întrucît franceza mea e, ca să zic aşa, a treia mea limbă. Am început, timid, un dialog francofon. Văzîndu-mă inhibat, Jacques mi-a spus, într-o engleză cît se poate de fluentă, pigmentată doar cu o vagă aromă de pidgin: „Nu te mai forţa, man! Ştiu engleză. Art însă s-a ataşat enorm de Jacques francofonul, pe care îl îngrijeşte cu multă atenţie şi care, de aceea, trebuie să trăiască un timp mai îndelungat. Am nevoie de prietenia şi de ajutorul lui Art. Vreau să-mi aduc soţia şi cei trei copii aici, în America. Nu voi putea singur. Mă înţelegi, man? Mă înţelegi?“ Îl înţelegeam, cum să nu? Poate chiar mai mult decît ar fi bănuit el. Jacques, aidoma multora de pe mapamond, descoperise generozitatea americană şi ajunsese să depindă de ea ca de un drog. Avea nevoie de afecţiune şi de devotament, iar aceste lucruri se găsesc uneori mai repede în singulara Lume Nouă decît în propria-ţi cultură. Inutil să vă mai spun că, spre sfîrşitul anului, l-am văzut pe Jacques – cu soţia şi cei trei copii –, plimbîndu-se fericit pe străzile din Tucson. M-am bucurat. Iată un caz, mi-am zis, în care engleza şi franceza au conlucrat simbolic la cimentarea relaţiilor dintre oameni. Cu atît mai mult cu cît risipa lingvistică a fost minimă, nedepăşind stadiul de „How are you doing, pal?“ şi „Oui, oui, merci, merci!“ Aviz tinerilor noştri aventurieri.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
