Conversații matinale

Era încă foarte frig. Noaptea de mijloc de decembrie nu-şi luase complet tributul. Aburii ieşeau tumultuos din nările trecătorilor încotoşmănaţi, iar puţina zăpadă aşternută în ajun scîrţîia macabru sub bocanci. Omul între două vîrste, cu fular lat (acoperindu-i parţial faţa), se aplecă spre doamna zgribulită – totuşi cumsecade, zîmbitoare şi comunicativă, în ciuda orei criminal de matinale. „A sosit cumva curva?“ întrebă el direct, fără alte formule introductive. „Oh, nu!“, răspunse femeia amabilă. „Curva vine marţea.“ „De dimineaţă?“ „Nu, în general, curva ajunge pe la prînz, cu trenul de doişpe.“ „E-te-te“, zise bărbatul destul de dezamăgit (ne aflam într-o joi). Medită două-trei secunde şi adăugă: „Dacă nu sînt la timp la dumneavoastră, să o reţineţi pentru mine!“ „Sigur“, replică doamna cu solicitudine, „nici o problemă, o mai opresc oricum pentru cinci clienţi.“ Apoi, observă moale, ca şi cum s-ar fi scuzat: „Numai, să ştiţi, că s-a scumpit curva!“ „Zău!?“ tresări, neplăcut surprins, interlocutorul. Mîrîi cu ostilitate: „Fir-ar mama lor de hoţi! Nu le mai ajunge cît fură, pînă şi curva-i mai scumpă!“. S-a îndepărtat bombănind, cu mîinile adîncite în buzunare şi capul ascuns în fular. Familiarizată parcă, dintotdeauna, cu astfel de reacţii, femeia s-a aplecat spre mine, surîzînd larg, şi, după ce ne-am salutat, a spus: „Ca de obicei, domn’ profesor, da? Cultura, Dilema veche şi România literară?“. Am confirmat din cap. „Să ştiţi că mi-a venit şi Dilemateca!“ mi-a şoptit conspirativ, ca şi cum ar fi fost o plasatoare de domnişoare ce-şi laudă, prudent, „marfa“. 

V-aţi dat, probabil, seama că discuţia de mai sus a avut loc la un chioşc de ziare, iar „curva“ – după cum am realizat eu însumi după o scurtă năuceală – este o nouă publicaţie de succes din peisajul jurnalistic autohton. Nu am nimic cu nici o revistă şi cu nici un ziar, să fim bine înţeleşi. Trăim, ipotetic măcar, într-o societate deschisă şi, atît timp cît nu violezi drepturile fireşti ale celuilalt, ai posibilitatea să te exprimi cum vrei şi să citeşti ceea ce-ţi place. Problema este însă, eufemistic vorbind, una „de stil“ şi, nu în ultimă instanţă, una „lingvistică“. Ne-am obişnuit să agresăm limba română într-un mod impardonabil şi, ceea ce mi se pare mai grav, am transformat lipsa de stil, vulgaritatea şi, aş spune fără să ezit, obscenitatea în „partenerii“ noştri sociali cei mai credibili. Ne complacem în acest tip de viaţă cu o seninătate de-a dreptul descurajantă. Grobianismul a devenit mod de viaţă, funcţionînd pe post de „stare normală“. Am ajuns să privim totul prin lentila desacralizatoare a unui „circ“ ieftin. Pînă şi lucrurile grave, precum criza mondială, capătă aici o tentă vag trivială. Exersăm – chiar în relaţie cu dezastrul – fiorul experienţei inedite, exotice, încărcate de culoare. S-a strecurat, în priveliştea catastrofei iminente, o emoţie drăgălaşă, a curiozităţii mahalageşti. Probabil că, glumind fără perdea, în ultimii ani, pe seama falimentului inexpugnabil, mulţi au bănuit că-l vor „exorciza“ şi că vor asista, în momentul declanşării propriu-zise a „crizei“, cel mult, la spectacole morbid-electrizante, demne de pelicule hollywoodiene despre Marea Depresiune, cu latifundiari şi industriaşi aruncîndu-se în gol de pe Intercontinentalul bucureştean sau de pe (mai) plăpînda Europă ieşeană. Cu lapte vărsat, simbolic, la canal în centrele urbane. Cu vedete scelerate, împinse la sapă de lemn, tăindu-şi venele, spasmodic, în văzul naţiunii. Cu foşti posesori de limuzine, trăitori în palate, cerşind un coltuc de pîine la capătul podului. Neîndoios, prăbuşirea economică seacă şi fără nuanţe trebuie să fi fost extrem de dezamăgitoare. 

Mărturisesc faptul că, în dialogul matinal, din faţa chioşcului de ziare, nu epifania existenţei unei publicaţii numite Curva m-a şocat cu adevărat, ci firescul atitudinii celor doi interlocutori – persoane respectabile (cel puţin doamna în cauză, pe care o cunosc de ani buni!), cetăţeni ai acestei ţări europene. Pentru ei, conversaţia despre revista Curva era un fapt de viaţă, un gest de normalitate, lipsit de orice indiciu al inadecvării. Ori, mai corect spus, ajunsese aşa, în interiorul „minunatei lumi noi“, pe care ne-am construit-o, cu sîrg, în ultimii douăzeci de ani. O maladie cumplit de îngrijorătoare se află, în extindere dramatică, pe palierul spiritului românesc. Conştiinţa noastră colectivă nu mai detectează vulgaritatea, prostul gust şi mîrlănia, acceptîndu-le pe toate ca episoade necondiţionate din firescul vieţuirii. Sîntem bolnavi de opacitate morală, trăim în sordid ca într-o oază de „libertate“ (libertinaj?), confundăm ideea pluralităţii şi diversităţii cu exerciţiul vulgarităţii şi promiscuităţii. Credem, netulburaţi, că a-l expune pe David al lui Michelangelo la Academia Gallery din Florenţa e totuna cu a ne arăta organele genitale în public. Sau că gestul de a-l citi pe Henry Miller rămîne echivalent cu acela de „lecturare“ a vestitului hebdomadar Curva. Dacă vocabularul nostru „s-a obişnuit“ cu interferenţa grobianului în limbajul comun, e clar, sîntem în plină patologie spirituală. Mi-am luat presa culturală – de la doamna zîmbitoare – cu un sentiment de frustrare şi revoltă. Părea injust şi nedemn ca Dilema veche şi România literară să fie vecine de raft cu nou canonizata Curva. M-a apucat chiar o nostalgie după vremurile cînd chioşcurile erau invadate de reviste benigne, precum Infractorul şi Infractoarea. 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte a sa este Istoreme, Editura Institutul European, 2009.