Fonetică șamanică

Am învățat de la colegul meu fonetician, Bubu Urlică, de-a lungul anilor, lucruri extraordinare. Omul era pasionat de modalitățile de comunicare verbală în interiorul triburilor amazoniene și știa lucruri extrem de interesante despre acest spațiu. La un moment dat, a descoperit, prin cărțile și jurnalele academice ale americanilor, povestea unei comunități singulare din jungla Braziliei, cu numele de Pirahã. Mi-a relatat adesea aspecte din istoria culturală și comportamentală a respectivilor indivizi (aproximativ 700 de suflete ascunse în pădurile virgine ale Americii de Sud, după estimările antropologilor), care m-au fascinat. Cu precădere, felul lor de a articula sunetele (specialitatea lui Bubu) este unic în lume. Pirahã nu vorbesc, ci murmură, cîntă sau fluieră pentru a comunica între ei. Cînd se află la depărtare unul de celălalt, scot țipete (asemănătoare celor transmise de păsări) pe diverse tonalități. Fiecare semnifică altceva, desigur. Totodată, „pălăvrăgesc“ în timp ce mănîncă („mormăie“ enunțuri stranii, pe fundalul masticației, aducînd cu niște ventriloci). Practică șamanismul, specificitatea lor lingvistică provenind cumva din astfel de ritualuri criptice. Majoritatea informațiilor despre tribul în cauză au fost furnizate mapamondului de către un misionar creștin – Daniel Everett – care s-a dus să-i convertească religios și a sfîrșit prin a-și asuma el însuși modul de viață insolit al aborigenilor. Urlică a citit cu mare atenție cărțile lui Everett și a urmărit un documentar realizat de el, intitulat, nu întîmplător, Gramatica fericirii. Pirahã sînt, după toate aparențele, cei mai fericiți inși de pe pămînt. Faptul decurge chiar din mentalitarul lor. Nu au trecut și nici viitor. Trăiesc doar în prezent, un prezent stratificat în „bule“ secvențiale, „bule“ în care omul pășește periodic. Cînd intră în una nouă, el își schimbă identitatea și primește un alt nume. De aceea, Pirahã au zeci de apelative pe parcursul veții. Fără regretul zilei de ieri, fără grija zilei de mîine, hoinari indolenți într-o perpetuă zi de astăzi, au găsit, se pare, cu adevărat, secretul fericirii…

În urmă cu trei ani, Bubu a primit o bursă de cercetare în Brazilia, pentru care se lupta de multă vreme. M-am bucurat enorm. Avea, iată, șansa să studieze, la prima mînă, limba și obiceiurile din comunitatea Pirahã! Profesorul a fost, bănuiesc, absorbit de muncă, întrucît, pe parcursul acestui interval, noi, colegii lui, nu am avut vești de la el. A revenit în țară recent, luînd întreaga Universitate prin surprindere. Imediat ne-am dat seama că Urlică se schimbase radical. Văzîndu-ne pe coridoare de la distanță, scotea chiote terifiante, de șoim ucigaș, pentru a-și manifesta bucuria revederii. Cînd ți se adresa apoi, murmura lucruri neinteligibile ori cînta în tonalități macabre, ritualice, de parcă ar fi rostit descîntece arhaice sau blesteme vrăjitorești medievale. Pe neașteptate, începea să fluiere bizar, alternîndu-și țuguierea buzelor cu sunete guturale, ieșite din adîncurile ființei sale. Zgomotele sonore reveneau cu o frecvență îngrijorătoare, combinîndu-se cu activitatea îngurgitării de alimente. Bubu avea mereu asupra lui ceva de mîncare, dar nu pentru că i-ar fi fost foame, după cum am înțeles rapid, ci pentru a putea comunica în stilul Pirahã. Își umplea gura pînă la refuz cu hrană – în general cu produse de patiserie ce se fărămițau grotesc în jurul buzelor „comunicatorului“ – și emitea vocabule nepămîntești, caracteristice unei posibile limbi extraterestre. Ochii i se dilatau monstruos în asemenea ocazii, iar el se îneca, negreșit, cu cantitățile uriașe de aluat îndesate în cavitatea bucală. Ne repezeam, speriați, să-l batem pe spate și să-l apăsăm energic în zona plexului, pentru a-l determina să elimine teribilul bol alimentar. Întîlnirile cu foneticianul deveniseră un coșmar, atît pentru cadrele didactice, cît și pentru tinerii studioși. Se zvonea că, la cursuri, icnea spasmodic pînă își tulbura profund auditorii, împingîndu-i la disperare. Un student (pasionat la rîndu-i de dialectele amazoniene!) răspîndise totuși ipoteza că, atunci cînd șuiera de la catedră, Urlică deplîngea de fapt, în limbajul Pirahã, nivelul scăzut de cunoștințe al învățăceilor săi…

Problema majoră a fost, culmea, alta. Nimeni nu mai știa cine era Bubu Urlică. La reîncadrarea în Facultate, oferise numeroase adeverințe în limba portugheză, conform cărora posesorul lor, adept al culturii Pirahã, ar fi pătruns în diverse „bule“ temporale și, ca atare, ar fi căpătat nume noi. Apăruseră o groază de foneticieni în Universitate: Nuțu Surlică, Dudu Mierlică, Șuțu Șparlică, Țuțu Ghiorlică, Nucu Zburlică ș.a.m.d. Puteam deschide cel mai mare centru de studii amazoniene din univers. Specialiștii noștri se multiplicau precum stafilococii aurii. O ambulanță cu semnalele luminoase și sonore pornite (similare, probabil, vocalizelor Pirahã!) a pus însă capăt acestei proliferări bacteriene… 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.